Vorbesc de unul singur, la fel ca tata…

Vremea mea s-a dus, copiii mei, cu tot cu îndrăzneala ce o ofișam cândva. Am rămas doar cu regretele și cu nădejdea că vreunul dintre voi îmi va oferi paharul cu apă atunci când nu voi mai avea nevoie de el. A mai trecut un an (pe care l-am adăugat cu toții la „rubrica” vârstă) fără să aducă cu el înțelepciunea cu care ne place să ne mândrim atunci când mai și discutăm.

Trăim vremuri grele în „democrația” și „capitalismul” ăsta de cumetrie. Îmi aduc aminte că în urmă cu 26 de ani românii strigau din toți rărunchii „vom muri și vom fi liberi”. Unii (fie-le țărâna ușoară!) chiar au murit. Ceilalți (adică noi) trăiesc de azi pe mâine. Nu au murit, dar nici nu sunt liberi. Încearcă să supraviețuiască într-o lume poluată de politicieni atât de toxici încât cetățenii abia pot respira…

Durerea mea e că ați ales emigrarea, dar vă înțeleg: nu puteați trăi într-o țară ce nu vă oferă nimic, în afară de minciunile electorale repetate o dată la patru ani. Îmi cer iertare pentru vina că nu am fost în stare să vă ofer măcar o variantă a unui iluzoriu viitor.

Imaginați-vă (sau dați un „search” pe Google) viața bunicilor voștri, pe care n-aveți timp să îi băgați în seamă. S-au născut în plin război, au crescut desculți și au muncit o viață pentru libertatea voastră de a-i contrazice…

Știu că vorbele mele-s în van, dar le rostesc, totuși. Dacă e să le-audă cineva, îl rog să facă pe surdul. Vorbeam de unul singur…

La fel ca tata, când îmi spunea cândva că fără muncă nu se poate trăi. Dar fără „politicieni”? Întreb și eu, așa…

Dați-i, bre, cu comentarile că nu vă oprește nimeni…

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)