Viața românilor în timpul comunismului
În imagine (de la stanga la dreapta): Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu (PSD) și Elena Ceaușescu – 1977
Să ne reamintim de trecut!…
Aproape zilnic scriem, citim, comentăm ori aflăm sau chiar vedem și auzim de ce se petrece în jurul nostru, în societatea în care trăim. Rare ori – întâmplător sau voit – ne mai aducem aminte și de trecut.
Unii – cei maturi – cu oarecare nostalgie.
Alții – tinerii – cu firească bucurie.
Mulți însă cu tristețe și strângere de inimă. O evidentă tristețe, mai mare sau mai mică, afișată sau mascată, însoțită (de la caz la caz) de regrete și cu replici înțelepte. Aceștia suntem noi, cei ajunși acum la vârsta senectuții!
Dar indiferent de vârstă și de anii trăiți, cu toții dornici să ne reamintim și de trecut. Un trecut care pentru cei din prima și a doua categorie, ne readuce în memorie amintiri nu tocmai plăcute, unele chiar cutremurătoare!
Atunci, în vremuri de tristă amintire (cum o numim acum), în… “glorioasa Epocă de Aur” ne învățasem (obișnuisem) – de voie sau de nevoie – să ne mulțumim (e un fel de a spune, desigur) cu minimum din ce ni se oferea! Și ce ni se oferea, vă reamintiți? Întuneric, la propriu și la figurat, frig și cozi interminabile de cu noapte-n cap, totul cartelat, zile și nopți pierdute ca să-ți încarci o butelie cu gaz, cozi și mare aglomerație în mai toate mijloacele de transport, teroare și teamă… uneori chiar și de… umbra noastră(!), eternele omagii și proslăviri adresate “conducătorului iubit” (dar și soției sale, “mama cea dulce și duioasă!), un unic – ca și partidul(!) – post de radio și tot unul de televiziune (cu program de cca 3~4 ore din 24!) și multe, multe alte privațiuni și necazuri pe care – vrei nu vrei – le suportai… aplaudând!
De ne crezut, nu? Tinerii de astăzi – cărora aceste crude realități halucinante, trăite de noi, toți, li se par… total aberante, venite dintr-o altă lume (da, cea comunistă!) – trebuie totuși să știe și să creadă că, la cele succint enumerate mai sus se adăugă și enorma, inumana criză de medicamente, ce ne-a chinuit viața “înfloritoare” în peste jumătate de secol trăit în comunism!
Dar despre toate aceste “binefaceri ale socialismului a tot biruitor” sau scris și încă se vor mai scrie – în fel și chip – tone de tipărituri, tot atâtea mărturii ale acelor vremuri groaznice.
Mulți dintre cei (încă) rămași în viață, cu toate rănile și urmările ce nu se vor mai șterge și vindeca niciodată, poate că acum au și uitat de tot ce s-a întâmplat! Tocmai de aceea, lor, și nu numai lor, cât și celor tineri, încerc să le ofer în aceste zile în care se împlinesc 27 de ani de la Revoluție, prin imaginile pe care, probabil, le vor viziona doar o mică, imfimă părticică din amintirile acelor ani, anii blestemați ai tinereții noastre!…
Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)
13 comentarii la “Viața românilor în timpul comunismului”
Mi-a plăcut articolul tău, Marc, dar trebuie să spun că ai greșit atunci când ai scris „în peste jumătate de secol trăit în comunism”.
În România comunismul s-a „născut” odată cu alegerile din 1946 (când a fost impus guvernul doctorului Groza) și a fost „botezat” de Stalin în 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost obligat să abdice. Prin urmare, nu sunt 50 de ani între 1946 și 1989.
Dar nu asta am dorit să evidențiez, ci faptul că nostalgia după tinerețe e mai puternică decât orice rațiune. Poate că asta e explicația faptului că în 20 mai 1990 românii l-au ales pe Iliescu și în 11 decembrie 2016 au ales PSD.
„Revoluția” din decembrie 1989 a fost o cacialma, Marcele. Un joc în care niște tineri nevinovați au fost sacrificați ca mieii de Paște, doar pentru a satisface pofta de carne fragedă a stăpânilor. Nu scriu mai multe (că nu prea are rost) în afară de o singură frază: dacă tinerii prezentului nu sunt interesați de propriul viitor atunci de ce ne acuză pe noi, ăștia mai „ramoliți”, de eșec?
Îmi aduc aminte cu nostalgie de serile de iarnă petrecute în familie în ultimii ani de regim comunist. În 1986 aveam 20 de ani și mă întorsesem din „armată”. Acumulatorul Daciei lui tata era sursa ce lumina întunericul în care ascultam la aparatul de radio „Gloria” postul „Europa liberă”, după ce aveam grijă ca animalele din gospodărie (o pereche de cai, trei văcuțe, vreo cinci porci și o mulțime de păsări de curte) să nu se culce flămânde.
Nu prea mă pricep să spun un adevăr esențial, dar încerc: dacă vreți bunăstare atunci munciți, fraților, și nu așteptați ca cineva să vă moaie posmagii… Cei care spun că consumul e „motorul dezvoltării” sunt niște mincinoși. Nu se poate să te întinzi mai mult decât ți-e plapuma și să crezi că asta duce la progres.
Am devenit un popor de cerșetori ce-i acuză pe guvernanți că nu „le dă”, uitând vorba populară că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți și bagă în traistă”. Și, mai ales, uitând că noi ne-alegem Dumnezeii…
Cei care au apucat să trăiască în perioada de dinainte de 1989, obișnuiesc să spună în felul următor (de foarte multe ori am auzit asta!): “Atunci (înainte de “89) aveai bani, dar nu aveai ce cumpăra. Acum (în capitalism) ai ce cumpăra, dar nu ai bani.“.
Capitalismul în imagini, arată bine de tot,
… doar că, e ca mărul cel frumos … putred pe interior.
În concluzie, nu cred că există un “adevăr absolut” iar “adevărul” este undeva pe la mijloc. Pentru că și democrația asta românească “originală”, are neajunsurile ei … Și-am să-ți spun de ce.
Chiar ieri, m-a vizitat acasă cineva, … un amic, cu care mă știu de peste 25 de ani. În timp, drumurile noastre s-au cam despărțit și n-am mai ținut legătura în ultima vreme. Respectivul, câtă vreme a muncit “pe afară”, a dus-o decent (pentru nivel de România aș putea spune că a dus-o chiar bine). Numai că, de ani buni de zile s-a întors în România și și-a căutat aici un rost. Nu prea l-a găsit … Adică, lucrează pe post de gestionar la o firmă privată.
Și lucrează! Pentru că în afară de îndatoririle pe care le-ar presupune în mod obișnuit un post de gestionar, face o mulțime de alte lucruri ce nu intră în atribuțiile unui gestionar: încărcat/descărcat marfă, transport marfă în diferite orașe (județe apropiate), etc. Ei bine, mi-a spus că, abia zilele acestea și-a pornit căldura pentru că, ghici ce(?) … nu-și permite să plătească gazele naturale!
Deci aia cu “dacă vreți bunăstare, atunci munciți” nu e valabilă în România. Ori, cel puțin nu pentru marea majoritate a oamenilor obișnuiți, adică, ăia care, într-o democrație “normală” ar trebui să fie “clasa de mijloc”.
Nici nu vreau sa imi amintesc, asa greata am de comunism, de Ceausescu si anii traiti sub regimul lui. Ma voi simti razbunat toata viata prin faptul ca a fost redus la tacere.
Nu pot decât să fiu de acord cu tine, Dane, dar trebuie să ne întrebăm de ce „aia cu bunăstarea și munca” nu e valabilă și pe la noi?
Încerc să dau un răspuns: pentru că sunt prea mulți trântori pe metrul pătrat! Pe vremuri era o vorbă: doi cu sapa, trei cu mapa… E încă actuală, cu o mică modificare: puțini cu munca, prea mulți cu șunca…
La ce clasă de mijloc te-aștepți când unul care muncește pe bune cară în cârcă trei asistați?
Și, apropo de „marea majoritate a oamenilor obișnuiți”: NU CUMVA CHIAR EI ALEG DE 27 DE ANI???
Fără supărare, Severus: eu cred că Ceaușescu trebuia judecat și condamnat la muncă silnică pe viață, nu împușcat. A scăpat prea ușor. Și unde mai pui faptul că Iliescu a reușit să „dez-întineze” idealurile socialismului?
Păi, Severus … cred că fără să vrea, a rostit un adevăr absolut: “Ceaușescu … a fost redus la tăcere“.
Din păcate, așa este, Nicolae Ceaușescu a fost “redus la tăcere” pentru că, ghici ce(?), tocmai asta a vrut Ion Iliescu și eșalonul 2 din Partidul Comunist Român, respectiv taman cei care au preluat conducerea țării după Revoluția din 1989 și care, pompos s-au autointitulat “revoluționari”.
Nicolae Ceaușescu trebuia “ascuns” subteran vreme de vreo 3~5 ani în ceva “beci”, după care scos la lumină și judecat. Așa, am fi avut și noi, românii, ocazia să aflăm cine au fost “teroriștii” care au ucis sute de oameni la Revoluție, teroriști de care nimeni nu știe nimic nici în ziua de astăzi. Numai că, dacă nu l-ar fi împușcat pe Nicolae Ceasusescu, atunci n-ar fi ajuns la conducerea țării Ion Iliescu și FSN-ul lui compus din foștii membrii ai Partidul Comunist Român și foștii securiști.
Ete’ … marele “revoluționar” al țării:
În fiecare decembrie trecut de la „revoluție” simt revolta clocotind în sufletul meu, Dane. Tinerii aceia, deveniți niște bieți anonimi ai zilelor noastre, chiar au murit în zadar? Se pare că da, din moment ce noi ceilalți nu suntem în stare nici după mai bine de un sfert de secol să ne ridicăm la înălțimea idealurilor pentru care și-au dat viața.
Să le aprindem o lumânare la morminte, să ne rugăm pentru sufletele lor și să le cerem iertare. Măcar atât…
Dle Dan, fara exagerare si fara a minimaliza cu nimic celelalte pareri si comentarii (la fel de bine scrise), va spun sincer ca cele inserate de dvs sunt -- parerea mea -- un exemplu in materie! La obiect, bine gandite, fara patima (cum se mai obisnuieste uneori!), cu afirmatii argumentate, toate rezumandu-se la subiectul articolului mai sus postat. Nici o divagatie, nici o… barfa si-n plus, tot la obiect, ilustrat.
Asa da, zic si eu, comentariu! Nu cumva sa se creada, gresit, ca v-am facut prea multa… “curte” in virtutea faptului sa sunteti administratorul blogului sau, de fapt, stapanul acestuia! Linguselile, intalnite peste tot si “la mare moda” in anii vechilui regim, sunt -- din nefericire -- prezente si acum, in capitalism! Aceste josnice practici, reminiscente ale anilor amintiti (de unii, si traiti!), cu greu se vor putea sterge! Propun ca macar noi, cei ce scriem aici, sa le dam uitarii!…
Despre ce „capitalism” vorbești, Marcele? Uită-te mai atent la Europa asta „unită” și o să observi că socialismul tocmai a înflorit. Culmea e că „proletarii” am rămas tot noi. Atâta doar că am schimbat stăpânii și nu mai suntem tovarăși, ci domni!
Îmi cer scuze pentru duplicitatea comentariilor mele, dar asta-i realitatea: pe vremuri eram cu toții tovarăși și eram obligați să muncim fiecare după priceperea lui; astăzi suntem niște domni (unii dintre noi, că majoritatea tot tovarăși au rămas) ce vor să muncească dar n-au unde. Nu în România, că prin alte colțuri de Europă suntem numai buni la șters de funduri și cules de sparanghel.
Și nu e rău deloc, atâta vreme cât un spălător de vase în hotelurile Italiei câștigă în trei luni cam tot atât cât încasează într-un an un profesor din școlile românești (sper că ați prins ironia)…
Ce ne așteaptă mâine? Refuz să mă gândesc… Mă-ntreb doar: cine îmi va plăti și mie pensia atunci când ar trebui să mă „bucur” de ea? Pentru cei care încă nu știu, sunt născut în 1966…
@Francisc, socialismul înflorește cu voioșie deoarece capitalismul în forma lui actuală a eșuat lamentabil (mai ales în România!), în opinia celor mulți.
Chiar am urmărit (recent! … ~ o lună de zile) o emisiune în care niște specialiști în economie au spus că în acest moment, în țările civilizate profitul se împarte astfel: 40% / 60%, unde:
-- maxim 40% din profitul companiei revine proprietarului (patronului) sau proprietarilor companiei;
-- 60% din profitul companiei, se împarte angajaților (salarii, bonusuri/prime, sporuri, etc).
Ei bine, știți cum stă treaba în România? Fix INVERS! Adică, 60% / 40%!!! Respectiv angajatorul ia 60%, iar angajații maxim 40%.
De aceea avem în România nivelul de trai pe care-l avem … adică, acel nivel de trai în care un cetățean care muncește cinstit, nu-și permită să plătească încălzirea/gazele naturale în timpul iernii.
Mai scriu un comentariu și-mi văd de gustul berii: poza cu Ion Iliescu în stânga lui Ceaușescu face toți banii, Dane. Votanții PSD ar trebui să se uite mai insistent la ea… Ăia care au internet, că până crește generația cu tabletă mai curge multă apă pe Dâmbovița…
Mă gândeam să mă retrag, dar „dialogul” ăsta (purtat prin intermediari) începe să-mi placă. Spune-mi, te rog, unde ai văzut capitalism în România, Dane?
Faptul că o parte dintre români își câștigă pita la niște firme private ce aparțin puternicilor lumii nu înseamnă capitalism, ci globalizare. Iar asta înseamnă comunism. Un comunism global, în care individul nu are de ales: ori își vinde puterea de muncă la prima strigare, ori moare de foame (bine, mai sunt și din ăia ce trăiesc cu mâna întinsă).
Libertatea a dispărut din ecuație. Cu alte cuvinte spus, suntem liberi să fim slugi… Iar pilula minune numită democrație e comparabilă cu o pastilă de algocalmin: o înghiți și nu mai simți o vreme durerea. După ce efectul ei trece, mai înghiți una. Și încă una. Apoi uiți de ce ai „luat”-o pe prima.
Și în tot timpul „tratamentului” ești obligat să asculți „sfaturile” a tot felul de „doctori” școliți la instituții fantomă. Cum să nu te întrebi de ce te doare capul? Păi cum să nu pui la îndoială „democrația”?
Puterea constă în cunoaștere, Dane! Din păcate, noi mai avem multe de învățat. Și nu prea mai avem timp…
Păi tocmai asta am spus și eu, dar cu alte cuvinte.
: “…socialismul înflorește cu voioșie deoarece capitalismul în forma lui actuală a eșuat lamentabil (mai ales în România!)...”
Hai să mă citez (eu, pe mine)
Doar că, n-am adus în discuție termenul de “globalizare“.
Am mai scris eu pe acest blog despre “globalizare“, însă globalizarea am numit-o altfel și anume: sclavie modernă!