Ultima reîntâlnire

scoala cladire curte teren sport invatamant Ultima reîntâlnire

Fiecare promoţie de absolvenţi de liceu sau facultate, dacă luăm în calcul doar aceste două etape din parcursul cuiva dintre noi, are experienţele şi trăirile ei proprii, influenţate de familie, societate şi dascălii din şcoala respectivă, pe care şi le împărtăşesc atunci când se reintalnesc. Din 10 în 10 ani, la 20, ori la 25 de ani sau apoi, mai rar. Promoţia 1953/954 (de fapt, prima!) a Colegiului Naţional “Ştefan cel Mare”din Târgu Neamt, pe vremea aceea Scoala Medie de 10 ani, nu facut excepţie.

Într-una din zilele care au trecut si trec, doar cativa din absolvenţii acelui an s-au reunit în curtea fostei lor scoli, după o pauză apreciabilă, de zeci de ani, timp în care nu s-au mai revăzut, laolaltă, din varii motive. Au reuşit totusi să vină doar 5-6 “tinerei” din totalul celor 60 care formau pe atunci, prima promotie a acelui liceu (Scoala Medie, cum i se spunea, dupa modelul sovietic!). Unii, dintre cei si asa putini acum, au plecat si s-au stabilit mai de mult în strainatate, alții (cei mai numeroși) au sau au avut probleme de sănătate, iar restul, mai… grabiți (!), au plecat mai de mult la cele veșnice. Din motive mai mult decat obiective și presante, în ziua revederii a lipsit, din nefericire, chiar si semnatarul acestor rânduri pline de amintiri, cu toate că, la data stabilirii reîntâlnirii s-a aflat și el, alături de alți trei foști colegi organizatori.

Cele mai pline de emoţii au fost, din câte mi s-a povestit, clipele revederii în faţa uşii de intrare în localul fostei școli. A fost o zi deosebită, cu multiple valenţe, cu o semnificaţie aparte, de o sensibilitate şi afectivitate intense, cu bucuria revederii celor dragi şi a retrăirii unor momente ce greu pot fi uitate. “Tânăra” şi frumoasa “promoţie” a anului 1953/954, respectiv, clasa X-a, s-a revăzut, după mai bine de 60 de ani, cu sufletele deschise, bucuria revederii, lacrimi de fericire şi cu eternele îmbrăţişări colegiale şi prieteneşti.

Amintirile din viaţa de elev sunt cele mai frumoase momente. Le-am depănat şi eu la câteva reîntâlniri colegiale. Am aşteptat însă această (ultimă) întâlnire cu foarte mare nerăbdare şi firească bucurie. Mai ales că pe unii dintre colegi nu-i mai văzusem de zeci de ani. Dar, cum am mai spus, au intervenit instantaneu mai multe probleme care, pur şi simplu, m-au împiedicat să iau parte la… mini întâlnirea noastră. Păcat.

Fără a fi fatalist, sunt convins că a fost şi ultima din viaţa noastră. Ultima a… primei promoţii a celui dintâi liceu din oraşul de la poalele Cetăţii Neamțului!

Ce-au mai trecut anii! O spune, cu hazul său caracteristic, şi Ion Minulescu…

În metropola din care, am plecat pe-a vieții cale,
Cetățenii pe trotuare merg încet, pășind agale.
La costum şi la cravată, îmbrăcați de sărbătoare,
Trecătorii, cu mirare, se întreabă: „Cine-s oare? ”

Este floarea cea vestită, toți cu câte-o facultate,
Adunând de-atunci încoace șaptezeci de ani etate.
Hotărâți sa se-întâlnească, cam în fiecare an,
Până când n-o mai rămâne decât unul… în final.

Am venit din toată țara, unii chiar din larga lume,
La-ntâlnirea cu colegii, să ne ținem iar de glume!
Am fost prieteni buni la școală, şi-așa am rămas mereu,
Dorul de-a-i vedea la față ne apasă tot mai greu.

Pupături, strângeri de mână, glume, vorbe amicale,
Amintiri din tinerețe, când nu prea aveam parale,
Dar aveam o calitate: eram veseli, geniali,
Hotărâți şi noi s-ajungem… ingineri sau… generali…

Ne uităm unii la alții, ne-ntrebăm chiar cu mirare:
Cum a fost, măicuță, oare, o atare transformare?
Am plecat cu toți-n viață, tineri, veseli şi frumoși
Şi ne-ntoarcem în postură… cu par alb sau chelioși.

După ani de trudă multă, am ajuns cum ne e scris,
Pe la tâmple-avem argintul, aurul pus de dentist,
Plumb atârnă la picioare, pietre scumpe-n colecist…

La Snagov nu avem vile, nu avem nici șase case,
N-am făcut nimic pe pile, precum alții fără oase,
N-am avut şi n-avem firme, intrate în insolvență,
N-am intrat la pușcărie… niciunul din intendență!

Însă mergem înainte, nu ne dăm deloc bătuți,
Căci avem umor şi farmec, chiar şi oarece bănuți.
Şi acum, la vârsta-aceasta, ne mai ținem de femei,
… Să ne-ajute-a trece strada sau să nu cădem pe-alei…

Deocamdată, noi, cei încă în viaţă, n-am căzut. “Tinerețea”ne-a ţinut! Sperăm să ne mai ţină…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)

Categorie articol [ Guest Post ]
Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   

14 comentarii la “Ultima reîntâlnire”

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 20 decembrie 2019, 15:40   [#1]

    Reușești mereu să mă surprinzi, Marc. În adolescență am citit multe dintre poeziile lui Minulescu, da’ pe asta nu mi-o aduc aminte. Probabil că trufia tinereții e de vină…

    E mare păcat că nu ai reușit să te întâlnești cu foștii colegi, atâția câți au fost prezenți. Bănuiesc că din motive de sănătate nu ai participat la acest eveniment.

    Îți urez (că tot se apropie Crăciunul și Anul Nou) să ai parte numai de bine și să te țină tastatura LA MULȚI ANI ! Iar dacă uneori mai trântesc pe-aici păreri nelalocul lor, te rog să mă ierți.

  • marc
    ... a scris la 20 decembrie 2019, 16:56   [#2]

    M-ai impresionat si de aceasta data, Francisc! Scrierile tale, indiferent ce, sunt o mangaiere pt. mine. Cu atat mai mult cu cat, de mai multa vreme, ca un facut, vin toate relele spre noi (adica eu si sotia) . Chiar de pe atunci, de la data reintalnirii, sotia a fost si este internata la Spitalul Floreasca, de aici, din Capitala! A recidivat o infectie la fractura de sold de care a fost operata la acelasi spital, in urma cu peste 5 ani! Are din pacate o bacterie (Pioceanic, se numeste) care, cu tot tratamentul ce-l face, nu cedeaza! In fine, griji, suferinte, chinuri chiar, taman acum, la varsta “tineretii”! In mare, cam asta-i situatia. Ma mai iau cu fostii colegi (care mai sunt), merg zilnic la spital si ma mai iau de asemenea, cu scrisul si cititul de pe calculator (laptop) . Inclusiv, cu bunii mei prieteni virtuali…

  • marc
    ... a scris la 20 decembrie 2019, 16:57   [#3]

    Pune tu,daca vrei,un r in loc de t!

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 20 decembrie 2019, 19:03   [#4]

    Nu mi-am propus să te impresionez, Marc. Am comentat pur și simplu și mă bucur că îmi apreciezi spusele.

    Vrând-nevrând, îmbătrânim cu toții și (orice-am face) tot la capătul „liniei” ajungem. Cât suntem încă în putere ne credem nemuritori, dar nu suntem. Vine o vreme în care înțelegem că trăirea nu e infinită…

    Te mai lasă un genunchi, rinichii fac pietre, ficatul e învins de ciroză, creierul se dă bătut de Alzheimer. Contează doar modul în care ajungi la destinație…

  • ... a scris la 21 decembrie 2019, 1:57   [#5]

    Well, diferența între jocul de șah şi viaţă este că viaţa se termină întotdeauna cu şah-mat. Eu m-am obişnuit cu gândul…

  • marc
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 7:40   [#6]

    Da, Dane, remiza nu exista!…

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 9:33   [#7]

    Nu-mi face nicio plăcere să vă contrazic pe amândoi, da’ o fac. Viața fiecăruia dintre noi este o remiză în sine. Bați palma cu Creatorul, te împaci cu tine însuți și te duci la cele veșnice.

    Judecata de apoi se numește posteritate…

  • marc
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 10:40   [#8]

    Francisc,e vorba de viata asta,ce-o traim.Posteritatea nu ma intereseaza si nici n-ai cum sa te intereseze.Pai tu dai pasarea din mana pt cea de pe gard?!Cam asa s-ar intelege…Doar stii ca ce-i in mana,nu-i minciuna.Ca-n viata asta am trait numai intr-o minciuna,asta ne-a fost destinul!Ce mai poti sa faci acum?!Sa mori?Doamne fereste!….Ia mai rade o …timisoreana si o sa vezi ca-i totusi mai placut aici,in viata,ci nu in posteritate.

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 10:57   [#9]

    Și ce-i în mână, Marc? Ștampila cu care ne alegem conducătorii?

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 12:46   [#10]

    Am prostul obicei să recitesc din când în când ce-am scris cândva. De multe ori mă surprinde felul în care gândeam în tinerețe, da’ asta e! Ia de-aici câteva rime legate de subiectul discuției noastre, scrise în anii ‘90. Le-am mai postat pe acest blog…

    Iarăși toamnă…

    Iarăşi toamnă… Iarăşi ploi…
    Frunze moarte pe alei…
    Viaţa?… Lung şir de nevoi…
    Moartea?… O erată-a ei…

    Un greiere în grădină
    Singuratec, cântă trist:
    „Străin în lume străină
    Eu de ce să mai exist ?…”

    După ce-a cântat o vară
    Sub zăpadă, îngheţat,
    Va muri cu întrebarea:
    Eu de ce am mai cântat ?…

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 13:07   [#11]

    Să mă iertați prieteni pentru „lauda” de sine, dar am mai găsit niște rime vechi (tot de prin anii ‘90) care sunt atât de actuale. Nu strică să le recitiți…

    Scrisoare către țară

    Ţară făr-de viitor
    Turmă fără de păstor
    Ţară-a eternelor speranţe
    Care mor

    Ţară cu cârmaci păgân
    Moşie fără stăpân
    Mumă bună ce-alăptează
    L-al ei sân

    Diplomaţi de trei parale,
    Arhitecţi de osanale,
    Curlingăi, pupincurişti,
    Haimanale,

    Profitori, oportunişti,
    Ţucălari şi securişti,
    Indivizi fără morală,
    Tupeişti,

    Ţară plină de nevoi,
    Chebelei şi Văcăroi
    Ce-ţi târăsc bunul renume
    Prin noroi,

    Cât mai poţi s-asculţi de glasul
    Hrebenciucilor corupţi
    Fără să opreşti dezastrul,
    Făr-să lupţi ?…

    Cât mai poţi răbda jignirea,
    Lipsa unui viitor,
    Nesimţirea, umilirea
    Ce ne dor ?…

    Cât mai poţi răbda trădarea
    Celor făr-de Dumnezeu
    Ce-şi vând până şi onoarea
    Pe un leu ?…

    Blestemat tărâm al fricii
    Areal preaplin de vicii
    Ţară-a hoţilor şi plaiul
    Mămăligii

    Cât mai poţi lăsa minciuna
    Şi bufonii ei hidoşi
    Să-ţi danseze pe renume
    În galoşi ?…

    Cât mai poţi, indiferentă
    Să priveşti la fii tăi
    Cum, smeriţi, statui ridică
    Celor răi ?…

    Ţară făr-de viitor,
    Turmă fără de păstor,
    Plai al viselor ce mor,
    Somn uşor !…

    Nu credeam atunci că somnul va dura 30 de ani, cu perspective serioase de prelungire. Poate că eu sunt un somnambul, dar treziți-vă odată stimați compatrioți!

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 13:49   [#12]

    Când îmi dau slobod la gură, nici hectolitri de bere nu-mi pot opri limbuția. Mai pun o întrebare (fără răspuns deocamdată) și-mi văd de-ale mele. Precizez că această întrebare am pus-o în urmă cu mulți, foarte mulți ani și încă nu am primit răspunsul…

    DE CE ?…

    De ce aţi mai murit, voi tineri ce-n libertate aţi crezut
    Răscumpărând cu viaţa voastră ale istoriei greşeli
    Când sfânta noastră libertate pe mâini nedemne-a încăput
    Şi o luăm de la-nceput
    Trăind şi azi la fel ca ieri ?…

    De ce ai mai murit Cristoase, când după două mii de ani
    E tot minciuna suverană și răul tot pe primul loc ?…
    Pe doi arginţi ne vindem cinstea, pe adevăr nu dăm doi bani,
    Şi preaslăvindu-i pe tirani
    Ne vă(i)cărim de nenoroc…

    De ce mereu, când vine vremea s-alegem între rău şi bine
    Fatal, alegem compromisul și-acelaşi mincinos trecut ?…
    Ce crud blestem ne urmăreşte, ce pacoste în loc ne ţine
    De zborul înspre zări senine
    Noi îl ratăm dintru-nceput ?…

    De ce în lumea asta strâmbă tot ce-i mai rău ne este scris
    Şi la o viaţă verticală voinţa noastră e imună?…
    De ce suntem tot noi aceia mereu împinşi spre compromis,
    De ce e adevărul vis
    Și viaţa noastră o minciună?…

    De ce e legea fărdelege și cinstea-egală cu prostia
    Iar bişniţarii şi corupţii sunt socotiţi mereu deştepţi?…
    De ce dispreţuim valoarea și adevărul, şi-omenia
    De ce, de veci, în România
    Stăm în poziţie de drepţi ?…

    De ce aţi mai murit, voi tineri ce în dreptate aţi crezut ?…
    De ce aţi sângerat zadarnic îndurerând pe taţii voştri
    Când peste jertfa voastră sfântă azi „trandafirii” au crescut
    Şi-n somnul care naşte monştri
    Iar am căzut… Iar am căzut…

    Chiar așa: poate să-mi spună cineva de ce?

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 14:30   [#13]

    Fac și eu ca politicienii: una spun și alta fumez! De data asta promit să mă țin de cuvânt, că mi se termină berea. Mă gândesc că știți de multă vreme că fără spumele ei sunt cel mai tăcut dintre pământeni… Încă una și mă duc (vorba reclamei).

    DAR PÂNĂ CÂND…

    Motto: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă
    Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi ”

    -M. Eminescu-

    Împresuraţi, fatal, de ceaţa mizeriei acestei lumi
    Suntem inapţi să ne desprindem de blestematele minciuni
    Care golesc cuvântul lege de orice strop de conţinut
    Servite în meniul zilnic atâtea câte-au încăput.

    Aceleaşi trâmbiţe-nvechite ne cântă zilnic tot mai fals
    Acelaşi kazacioc sălbatec ce-are pretenţie de vals,
    Acelaşi sunet de fanfare din ce în ce mai fad şi gol
    Acelaşi bal mascat, în care aceiaşi au acelaşi rol.

    Dansăm în muzica drăcească a celor fără Dumnezeu
    Şi ne mirăm că dansul nostru pe zi ce trece-i tot mai greu;
    Indiferenţi, privim cum totul devine-ncet o mascaradă
    Blasfemiind cu nesimţire copiii ce-au murit în stradă.

    Cinismul celor care cântă ne lasă zilnic tot mai goi
    Şi mlaştina fărădelegii se-ntinde groasă peste noi…
    Impertinenţa celor care vorbesc întruna de progres
    E zilnic tot mai enervantă și tot mai greu de înţeles.

    Minciuna -- marea suverană -- e mai presus de orice lege
    (O, cum nu vine iarăşi Ţepeş de-acest blestem să ne dezlege !)
    Iar adevărul – o fantasmă, un vis, o boare, o himeră,
    O raritate a naturii în zbuciumata noastră eră.

    Cruzii călăi, care pe vremuri sadic scoteau untul din noi
    Îmbracă azi haine de îngeri, de salvatori şi de eroi
    Şi-aceia care tinereţea și-au prăpădit-o-n închisori
    Rămân (probabil pe vecie) borfaşi, bandiţi şi trădători.

    De-un „cincinal” ne cântă-aleşii aceeaşi veche melodie
    Ce noi am fi dorit-o moartă-n acel fierbinte decemvrie;
    De-un „cincinal” aceleaşi chipuri cu-a´- lor lemnoase cuvântări
    Ne-ndeamnă să avem răbdare… Dar până când s-avem răbdări ?…

    Dar până când, iubiţi tovarăşi să ne uităm pasivi la voi
    Cum fără pic de remuşcare împingeţi ţara în noroi?…
    Dar până când, iubiţi tovarăşi să mai trăim „original”
    Şi să o ducem tot mai jalnic din „cincinal” în „cincinal”?…

    Împresuraţi fatal de ceaţa mizeriei acestei lumi
    Sătui până în gât de toate, sătui de vorbe, de minciuni
    Odată şi odată-n stradă ieşi-vom toţi încă o dată
    Ca să simţiţi pe pielea voastră ce-i mămăliga explodată !….

    Din păcate, s-a demonstrat anul trecut că nici ieșitul în stradă nu mai rezolvă nimic. Încasezi fain-frumos câteva bastoane în căpățână și niște lacrimogene în ochi și-ți trece pofta de datul cu părerea. Stai în banca ta, taică! Acu’ e „democrație”!

    Mai rămâne o singură speranță: ștampila sau Dumnezeu cu mila! Prevăd că și după alți 30 de ani România se va bălăci în aceeași mlaștină a imposturii. Am noroc că nu voi trăi până atunci…

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 21 decembrie 2019, 23:11   [#14]

    Sunt într-o „pasă neagră”, prietene Marc. Beau mai multă bere decât reușesc pompierii să arunce din furtun pentru a stinge focul și scot pe gură (din tastatură mă gândeam să spun) multe vorbe absolut inutile.

    Copiii mei s-au întors la casa părintească (doar în vizită, asta e clar!). Vom „petrece” Crăciunul împreună și pe urmă vom aștepta bucuria revederii la Paște. Nu la ăla al cailor, ci la cel catolic…

Adaugă un comentariu

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »

Anti-Spam: Ce culoare are iarba?