De ce sunt trist în ziua de Crăciun…

Mi-amintesc până la ultimul amănunt ajunul Crăciunului din 1989. Aveam 23 de ani, doi fii și niște tradiții ce trebuiau respectate. Revoluția televizată a reușit să le deturneze… Puneți voi ghilimelele unde credeți că e necesar.

M-am trezit cu noaptea în cap ca să hrănesc animalele din grajd și am constatat că tata a făcut-o deja. Tradiția era (pe-atunci în satul meu) ca vacile și caii din staul să mănânce pe burdihanul gol un pumn de măceșe (culese cu o zi înainte) și să fie adăpate la râul din sat înainte de a se lumina de ziuă.

Ziua ajunului era zi de post. Bunica îmi tot spunea că dacă vreau să văd „purcelușul de aur” atunci trebuie neapărat să mă abțin de la mâncat.

Cina serii de ajun aduna în jurul mesei toată familia. Sub masă se afla o oală umplută cu boabe de grâu și porumb. Pe masă, mâncare de post. Numai după rugăciunea rostită în fața bradului și slujba de la biserică era permis să guști din bunătățile pregătite pentru a doua zi. Nimeni nu se grăbea să se ridice de la masă fiindcă vorba bunicii „decreta” că cine se ridică primul , primul va muri.

Pentru mine seara acelui ajun e de neuitat. Ceaușescu era deja „capturat” de „revoluționari”, dar știrile venite pe singurul canal de „informare” (de TVR vorbesc) spuneau că trebuie să apărăm „revoluția”. În satul meu, pierdut prin dealurile Banatului, se făcu auzit (prin gura miliției) zvonul că vin teroriștii. Că taie, că violează, că împușcă…
Sătenii mei n-au stat prea mult pe gânduri. Au „organizat” imediat o schemă de apărare: ne luăm furcile și mergem să păzim satul de atacurile teroriștilor… Și uite-așa au stricat tradițiile.

Chestia hazlie (după 27 de ani) e că eu am dormit cu ușa încuiată și cuțitul sub pernă iar tata a pierdut o noapte apărând „democrația” lui Iliescu… Nu voi uita niciodată vorba lui: tu ești tânăr și e păcat să mori. Încep să mă gândesc că păcatul cel mare e că încă mai trăim amândoi…

Nici eu și nici tatăl meu nu am votat vreodată PSD.
De-aia sunt trist…

P.S.: Vă rog să-mi respectați tristețea…

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)