Trecutul, bată-l vina…

Am ce am cu trecutul și de-aceea mă-ntorc mereu la el, în încercarea de a-l înțelege. Textul de mai jos a fost scris în urmă cu 15 ani. Dacă aveți destulă răbdare, citiți-l!
Câteva consideraţii pe margine unui articol de ziar…

(Presat de „ultimatum-ul” impus de iubita mea soţie încerc să-mi rezum gândurile din această seară în extrem de puţine cuvinte)

Motto : „Există ceva de la facerea lumii încoace mai greu de realizat decât dialogul ? Există o acţiune umană care să ceară o mai mare capacitate de sacrificiu , un altruism mai total ? Ce este efortul de a construi piramide pe lângă efortul de a-l asculta şi pe celălalt , pe lângă efortul de a-ţi opri o clipă propriul discurs pentru a-l lăsa şi pe celălalt să vorbească ? Ce este efortul de a înălţa catedrale pe lângă efortul de a accepta că celălalt poate să aibă o părere diferită sau chiar contrară , mai mult , că poate să aibă dreptate ?… Căci , pentru a te jertfi este destul să-ţi respecţi propriul adevăr , în timp ce pentru a dialoga este nevoie să respecţi şi adevărul celorlalţi.”
Ana Blandiana – Despre dialog – (România Liberă 14.10.2000)

După mine, respectarea propriului adevăr nu înseamnă nicidecum jertfă, ci un semn al neputinţei de a recunoaşte că acest adevăr poate fi relativ. Un adevăr numai al tău, un adevăr mincinos, un adevăr care – într-adevăr – este relativ. Deoarece fiecare dinte noi, cel puţin în sinele său, crede că adevărul este de partea lui.

Eu cred că adevărata jertfă este renunţarea la acest adevăr personal şi recunoaşterea faptului că şi celălalt are adevărul lui. Dialogul nu este aşadar decât un concurs în care adevărurile personale se întrec unele pe altele, câştigătorul fiind unul singur: adevărul absolut, adică Dumnezeu. Un adevăr sinonim cu înţelegerea, iubirea şi iertarea. Iar pentru a înţelege acest adevăr este nevoie de respect. Respectul faţă de ceilalţi şi mai ales respectul de sine.

Sunt de acord cu afirmaţia că nu există, de la facerea lumii încoace, un lucru mai greu decât dialogul. Dar nu este acest lucru, oare, o urmare firească a faptului că am încercat să ajungem mai sus decât Creatorul, construind turnul Babel ? Uite că azi vorbim aceeaşi limbă, dar de fapt fiecare vorbeşte pe limba lui, fără ca vreunul dintre noi să-şi dea osteneala ca să-l înţeleagă pe celălalt. Fiecare îşi construieşte propriul discurs bazându-se pe premiza că celălalt este dator să-l înţeleagă. Iar dacă se întâmplă cumva, şi se întâmplă de obicei, ca celălalt să ţină la adevărul lui atunci orice posibilitate de dialog este exclusă.

„Ascultă-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – un îndemn biblic rămas în zilele noastre fără sens, atâta timp cât nu suntem în stare să ne ascultăm pe noi înşine decât foarte rar. Şi asta nu ar fi încă atât de grav. Mai grav este faptul că atunci când auzim glasul venit din adâncul fiinţei noastre ne prefacem doar că îl auzim. Continuăm să ne vedem de ale noastre, de parcă nu am şti că totul este, vai!, atât de trecător.

Inchei aici consideraţiile mele atât de „culte” despre adevăr şi despre rostul nostru în lume fiincă „ultimatum-ul” a expirat. Aştept din clipă în clipă venirea soţiei, chiar dacă nu cred prea mult în această venire.

19.10.2000
Francisc Bouda – (Guest Post)