Statutul elevului
Quo vadis învăţământul românesc?
Poate că mulţi (unii) dintre Dumneavoastră se vor mira de abordarea acestui subiect tocmai acum, încă în plină vacanţă! Tot ce e posibil. Trec însă peste eventualele injurii şi exclamări, mărturisindu-vă că, iată, am în faţă un ziar (Adevărul din 11 August a.c.) din care aflu că, recent, Ministerul Educaţiei a dat undă verde Statutului Elevului, document care reglementează, începând cu noul an şcolar, drepturile şi obligaţiile tuturor elevilor înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ din perimetrul României.
Este, consider, ceva mai mult decât firesc şi normal, ce merită a fi salutat.
Dar citindu-l, aflu cu surprindere, chiar din titlul pompos, că odată cu intrarea în vigoare a Statutului, PROFESORII VOR FI EVALUAŢI DE … ELEVI! Să vezi şi să nu crezi! Pur şi simplu, în ce mă priveşte, am rămas perplex! Sincer, nu-mi vine să cred!
Cum adică, s-au inversat lucrurile? Normalul devine… anormal?! Atunci, în asemenea împrejurări (prevederi statutare), spuneţi-mi ca să înţeleg: ce rost mai are profesorul? Care-i locul omului de la catedră? La catedră sau în bănci?!
Sunt ferm convins că nimeni nu-i împotriva acordării unor drepturi, fireşti şi normale, pentru elevi, dar o asemenea prevedere mi se pare total injustă, ieşită din comun! Odată aplicat în practică, acest nou drept va diminua considerabil autoritatea şi prestigiul celui(încă) aflat la catedră. Relaţia elev-profesor nu va mai fi sudată, aşa cum consideră Dl Vlad Ştefan, preşedintele Consilului Naţional al Elevilor, în articolul din ziarul amintit, ci, dimpotrivă, puternic afectată, deteriorată.
Nu credeţi că s-a ajuns mult cam departe cu drepturile, încât un şcolar să aibă dreptul (calitatea) de a contesta nota primită şi, implicit, probitatea profesională a profesorului? Un drept strâmb, dacă poate fi numit aşa, de ne-imaginat nu numai pentru mine – considerat, probabil, de unii contestatari ai celor scrise “un închistat, depăşit de evenimente” – ci, cred, şi pentru mulţi alţi concetăţeni care gândesc normal, logic.
Prin această nouă înlesnire năstruşnică, orice elev, mai puţin dotat intelectual sau leneş şi indisciplinat, poate oricând să conteste nota primită, considerând în felul lui că “profu’” nu-i tocmai pe placul său!
Ce mai poţi să spui?! Doar dacă o să fie aplicată aceasta uimitoare prevedere, în şcoli va fi prăpăd! Să vedeţi ce tărăboi o să genereze în toate instituţiile de învăţământ.! Inclusiv prin inspectoratele şcolare şi ministerul de resort.
Din câte am mai aflat, elevilor li s-a mai oferit un drept, la fel de curios şi neavenit: dreptul de a folosi telefonul mobil în şcoală, inclusiv în clasele de curs! Această nou tărăşenie (aşa o consider), alături de cea prin care profesorii ar putea primi de la elevi, calificative pe activitatea de la catedra, se vrea, probabil, să fie drept o nouă dovadă de… modernizare, de “europenizare” a învăţământului autohton!
Oare nu-i deajuns că, de ani buni, a fost înlăturată obligativitatea uniformelor şcolare, că, în unele locuri, sălile de curs se transformă tot mai mult în originale scene de… paradă a modei, iar ţinuta vestimentară, mai ales a elevelor, se apropie de indecenţă, că agresarea fizică şi verbală a unor cadre didactice de către elevi sau de părinţii acestora e cam des întâlnită, etc, etc, fără a mai vorbi ne nivelul submediocru de pregătire de care dau dovadă foarte mulţi elevi sau absolvenţi ai şcolilor de diverse grade şi profile?!
Iată însă, că am ales şi în învăţământ, calea libertăţii depline a “omului modern”, cu fel de fel de reţele de socializare, cu shopping şi club, cu maşini şi “motoare bengoase”, în detrimentul unei ordini şi discipline şcolare!
Aşa stând lucrurile, n-avem ce face acum. Mergem tot înainte! Părerea mea (exprimată de altfel în tot ce-am scris mai sus) este că nu prea ştim unde şi, mai ales, cum!?
Probabil că vom vedea pe parcurs, în ani. Doar suntem români. Ne descurcăm!…
Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)
12 comentarii la “Statutul elevului”
Am dezaprobat şi dezaprob comunismul cu desăvârşire, însă pe timpul regimului comunist, şcoala era şcoală. Cel puţin din punct de vedere al respectului elevilor pentru profesori, al disciplinei şi ordinii în şcoală. Punct.
Îmi amintesc şi acum de orele de biologie … Stăteam cu toţii aliniaţi pe hol, în faţa uşii laboratorului de biologie … Nu aveam voie să intrăm în sala de clasă, decât cu:
-- “cipici” traşi peste încălţăminte (ca la spital),
-- carte şi caiet de biologie,
-- pix, creion sau stilou.
Nu ghiozdane, nu paltoane şi geci, nu altceva, toate lucrurile “în plus” trebuia să le lăsăm în dulapurile de pe hol. Iar ca să treci clasa, învăţai de te lua mama dracului … La ore, nimeni nu putea “copia” nimic şi nici nu te puteai “inspira” de la colegul, altfel în secunda doi părăseai sala de clasă, iar pe “lucrare” apărea majestuos, un nota 2 !.
Nu numai scoala era…scoala!Multe altele erau la locul lor!Ca sa ne referim,spre exemplu,la sport.Domeniu aleatoriu ales.Comparati bunaoara,rezultatele obtinute de sportivii nostri la Jocurile Olimpice,dinainte de 1989,, cu cele de acum.de la Rio!Bineinteles,acestea nu pot sa nege mizeria si molima comunista, pe care ,cred,ca nici un om normal nu poate sa le uite si nici sa le regrete!…
Am „lucrat” 12 ani ca profesor suplinitor la catedra de matematică a școlii din satul natal și în toți acești ani am încercat (se pare că n-am prea reușit) să transmit elevilor mei tot ce știam în domeniu. Cred (categoric) că oricum am întoarce problema, elevul poate avea o sumedenie de drepturi în afara celui de a-și contesta dascălul. E ca și cum floarea s-ar revolta împotriva grădinarului ce vine cu găleata de apă…
Foarte buna comparatia,Francisc!Dar de la drepturile, firesti ,pentru scolari si pana la a evalua probitatea profesionala a dascalului,sa recunoastem,e un drum mult prea lung,nu?Cat priveste folosrea,la bunul plac,in scoala,a telefonului mobil,ce mai poti sa spui?!…Una peste alta,parerea mea-i cea expusa in articol.Daca ,totusi sunt si altele,f bine!In fond,din acesta lupta a contrariilor ies la suprafata faptele(lucrurile)bune!…
Poate ca nu am inteles eu bine, citind acest articol si neavand timp sa ma documentez suplimentar, dar:
- evaluarea profesorului de catre elev este normala, chiar obligatorie, intr-un sistem de invatamant care se doreste adaptat nevoilor reale ale ELEVILOR, din prezent, ale omenirii in general. Profesorul NU este Dumnezeu si este normal sa existe un fel de feed-back real din partea celor pentru care justificarea prezentei profesorului la catedra sa aiba sens.
- profesorii exista doar din nevoia elevilor, nu altfel…
- profesorul este la catedra pentru elevi, nu a fost ales, ci si-a manifestat singur dorinta de a preda, de a transmite cunostintele lui prin instrumente pedagogice, elevilor. Elevii NU evalueaza nivelul cunostintelor profesorului (ar fi trist sa fie asa), ci nivelul lui PEDAGOGIC! Modul si capacitatea profesorului de a transmite, de a fi PROFESOR si nu OM DE STIINTA, CERCETATOR. Asta nu inteleg multi, INVATATOR, PROFESOR este cel care stie sa transmita (tact pedagogic) si sa motiveze, cei care stiu pentru ei sunt oameni de stiinta si atat!
- Dreptul de a contesta nota sau evaluarea profesorului este iar un subiect normal, democratic! Oamenii sunt subiectivi, toti! Prin urmare, o contestatie poate proba obiectivismul, cel atat de necesar unui cadru didactic echilibrat si corect. Sa fim seriosi, mai sunt foarte putini de acest fel…
- Nu inteleg de unde ati tras concluzia ca se contesta profesorul? Contestarea capacitatii pedagogice este normala, la fel si contestarea unei evaluari. Priviti singuri la ce se intampla in cazul costestatiilor facute la BAC, de cele mai multe ori notele se maresc si chiar cu valori maricele…
Sincer va spun Dle Marius, ma bucura faptul ca articolul, mai exact, subiectul aflat in discutie, a starnit interesul cititorilor. Inclusiv al D-voastra! Traind intr-un stat democratic avem acum libertatea, in virtutea dreptului la libera exprimare, sa ne spunem parerile. Fie ele pro sau contra. Regret ca n-ati avut prea mult timp pentru o documentare mai profunda si in egala masura, va spun ca (parerea mea) sunteti intr-o mica, paradoxal(!), mare eroare! Nicaieri in acest Statut al elevului, nu se precizeaza sub ce aspect se va face evaluarea de catre elevi a profesorului! Nu se vorbeste de nici-o evaluare pedagogica, cum sustineti Dv, nici profesionala sau morala. Ci, pur si simplu de EVALUARE. Este greu de crezut ca un elev, sa zic, de scoala primara, are discernamantul si capacitatea de a se pronunta asupra pregatirii pedagogice pe care o are sau nu, dascalul sau! Gresesc? Spuneti-mi deschis, argumentand pentru ca numai astfel putem sa ajungem la adevar! Nimeni nu cred ca-i tentat sa respinga in totalitate sistemul nostru de invatamant, cu toate ca, sa recunoastem, el ar trebui cu adevarat modernizat si adaptat la noile cerinte ale societatii. Ceea ce s-a facut si se face, nu cred ca rezolva adevaratele probleme ale invatamantului actual. Deasemenea, nu cred Dle Marius, ca “profesorul exista la catedra doar din nevoia elevilor, nu altfel” -- cum spuneti Dv! Eu, ca sa-mi exprim, din nou, parerea, zic tocmai invers! Iata, in acest sens, ce spune si un citat semnat de Claudiu Ovidiu Tofeni: “Scoala este libertatea de a merge ajutat si indrumat“. Cine sa ajute si sa-ndrume elevul, nu profesorul?! Sustineti ca-i invers? Si apoi, referindu-ne acum la alt … drept, la dreptul elevului de a folosi telefonul mobil chiar si-n salile de curs! Aici, cum stam cu prioritatea? Elevul nu poate fara telefon sau telefonul nu poate fara… elev?! Parerile, probabil ca si in acest caz, sunt impartite. Un lucru insa-i cert. Fara ordine si disciplina, niciodata o scoala nu va merge cum trebuie… “Scoala fara disciplina -- spuneau inaintasii nostri -- este ca o moara fara vant!” Ei, aici este, consider eu, principala problema a invatamanului din Romania postrevolutionara! Acum, la final, va recomand, Dle Marius, sa va documentati, mai profund (in eventualitatea ca n-aveti altceva mai bun de facut!) si, daca considerati ca totusi merita sa continuam in a expune, civilizat si logic, parerile, faceti-o! Succes, va doresc!…
Ce să zic, aveți „dreptate”, domnule Marius: „profesorul nu este Dumnezeu”, ci doar un apostol ce umblă desculț prin lume pentru că elevii nu mai au nevoie de el. Ideea că discipolul are dreptul să-și pună la zid mentorul e un nonsens. Nu dascălul are nevoie de elev, ci elevul de dascăl.
Și tocmai aici e problema învățământului românesc: am ajuns în situația ca elevii să creadă că nu mai au nimic de învățat de la nimeni iar noul statut al elevului le dă apă la moară.
Nu zic că școala românească nu e „populată” de profesori fără vocație, la fel cum nu afirm că toți elevii trebuie să ajungă doctori. Spun doar că educația presupune disciplină și respect. Ori asta nu se poate atunci când îi dăm dreptul ucenicului să-și judece maistrul.
Despre butonarea „smartfoanelor” la orele de curs părerea mea e de neclintit: trebuie interzisă fără discuție!
O zi bună s-aveți, domnule Marius!
Domnilor, va salut si va respect parerile, chiar daca eu vad lucrurile un pic (mai mult) diferit.
Atitudinea de “profesor Dumnezeu” incununata de “10 este nota profesorului” reprezinta pozitionarea total gresita a elevului si distantarea lui emotionala, de fenomenul social reprezentat de SCOALA/PROFESOR/INVATATOR! Elevul vine la scoala ca sa INVETE, NU pentru ca stie! Ce se intampla practic la scoala? Vin profesorii Dumnezei, atotcunoscatori, care ii evalueaza distructiv, anume cauta sa scoata in evidenta ce nu stie elevul. Pai, daca elevul este acolo sa invete, rolul fundamental al discipolului nu este sa evalueze ce stie elevul precum si evolutia elevului? Unde ati vazut o astfel de abordare a evaluarii in scoala romaneasca? Eu am avut parte in scoala generala si liceu deseori de “scoateti o foaie de hartie sa va arat cat sunteti de prosti/nepregatiti” si “la cat sunt platit simpla mea prezenta in fata voastra este suficienta”. Pai, daca eram destept si pregatit, eu, ca elev, as mai fi mers la scoala? (retorica)
Faptul ca si elevii ar evalua profesorii, nu inseamna ca elevii se pozitioneaza deasupra profesorului, pentru ca un elev normal nu-i poate evalua cunostintele unui profesor, ci atitudinea, empatia si tactul pedagogic, aspecte de altfel foarte importante pentru un cadru didactic adevarat.
Butonarea smartphone-urilor, precum si orice alta activitate care nu are legatura cu actul didactic, ar trebui interzisa si sanctionata, in timpul orelor de curs! Total de acord! Dar, asta nu inseamna ca in 1995-1999 cand am facut eu liceul, nu am jucat niciodata carti, in timpul orelor… Nu prea vad diferenta, in afara de faptul ca jocul de carti era un joc de grup, iar butonarea telefonului are inclinatii autiste.
Normal ca educatia presupune disciplina si respect, DAR din partea ambelor parti implicate in procesul educational, nu doar din partea elevilor, ci si a profesorilor.
O zi buna sa aveti,
Marius
Dle Marius, aveti, oarecum, dreptate in optica D-stra, eu intr-a mea si cu asta, basta! Punem punct, nu? Toate cele bune si… la o eventuala proxima intalnire pe acest blog!
Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule Marius: elevul vine la școală să învețe (nu e ăsta scopul mersului la școală?…), dar arătați-mi măcar un elev al zilelor noastre din această categorie și îmi ridic pălăria.
E amar adevărul că învățământul românesc actual e un fiasco. Oricât de mult „tact pedagogic” ar avea unii dascăli, nu e de-ajuns pentru a înclina balanța în favoarea bunului simț.
Am o „observație”: de ce confundați discipolul cu mentorul?
Domnule Francisc,
Poate intamplator, poate nu, cunosc cativa copii care merg la scoala cu drag si care invata (putini, dar exista speranta). Poate ca nu invata cu drag la toate materiile (asta este o alta problema a invatamantului romanesc, neadaptat vremurilor), dar la majoritatea, da. Cred eu ca rolul parintilor a fost determinant.
Scuze, a fost o eroare de scriere, legat de discipol.
As indranzi sa mentionez faptul ca, intre cadru didactic si mentor este o mare diferenta, in cele mai multe cazuri.
Va salut, cu respect,
Marius
Mulțumesc pentru respectul pe care mi-l purtați, domnule Marius. Sunt de acord cu ideea că părinții au un rol important în educația propriilor copii, dar nu cred că e „determinant”. Oricât de mult și-ar dori părinții ca urmașii lor să pășească pe aceeași potecă, e imposibil. Progresul tehnologic o spune…