Despre semnificaţia numelor
Trăim într-o epocă în care omul, deci fiecare dintre noi, nu poate fi conceput înafara relaţiilor cu semenii săi. Aceasta, adică necesitatea legăturilor cvazi permanente între membrii colectivităţii (realizată mai ales prin limbaj), a impus (în timp) crearea şi perfecţionarea unui mod special de desemnare personală. Cu sau fără să vrem, suntem nevoiţi să vorbim nu numai despre noi, ci şi despre ceilalţi; cu cât numărul lor (a celorlalţi) este mai mare, cu atât se simte tot mai mult nevoia de a-l numi pe fiecare într-o manieră sigură şi constantă, prin aceleaşi elemente şi cu mijloace lingvistice cât mai economice, precise.
V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi numele de persoană?! Tocmai de aceea, folosirea numelor în relaţiile interumane devine şi este o necesitate de care, firesc, nu ne putem lipsi.
Etimologia, semnificaţia numelui, cât şi diverse tratate de specialitate, explică (inclusiv pe internet) suficient de clar, originea numelor proprii şi de familie. Altfel fie spus, oferă o istorie pentru fiecare. Unele domenii precum filologia, antropologia şi lingvistică demonstrează explicit semnificaţia (originea, istoria) fiecărui nume, nu puţine având sorgintea în antichitate şi în diverse limbi: greacă, sanskrită, indiană, ş.a.m.d. Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi nu au o idee clară despre semnificaţia numelui propriu de botez şi, mai ales, despre provenienţa acestuia, întrebând, miraţi, de unde provine?!
Iată, bunăoară, numele de AGAPIA – îşi are izvoarele greceşti, atestate în epoca creştină. Nume personale ca: Agape, Agapios, Agapetos, Agapenia, etc, au o clară semnificaţie grecească, foarte frecvente în acea ţară.
Un alt exemplu: ADAM – un prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană. El – numele Adam – reproduce însă un vechi nume biblic, ebraic. Asemenea exemple ar putea, desigur, continua, întrucât, lesne se ştie că, fiecare om are un nume care începe cu o literă, nu? Prima (mă refer la literă) le domina pe celelalte. Special am anexat la aceste succinte informaţii şi câteva simboluri onomastice, însoţite de cuvenite precizări. Mai adaug şi faptul că, de la o vreme, la noi, la români, unii părinţi, mai teribilişti, aleg pentru urmaşii (copiii) lor, nume curioase, unele chiar caraghioase, fără nici-o semnificaţie, istorie sau apartenenţă la onomastica specifică poporului nostru. Evit să concretizez din motive lesne de înţeles…
Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)
5 comentarii la “Despre semnificaţia numelor”
În familia și în satul meu tradiția spune că primul născut „primește” numele tatălui (dacă e băiat) sau al mamei (dacă e fată). Nici vorbă de semnificația numelui…
Pe mine mă cheamă Francisc pentru că sunt al doilea copil al familiei și nașul meu purta același nume. Primul meu nepot îmi poartă numele, la fel cu taică-su.
În arborele meu genealogic sunt primul Francisc. Întâiul, adică…
Prin unele locuri încă se mai ţine cont de această tradiţie (să porţi numele cuiva din familie, în cinstea lui), însă, uşor, uşor, cred că se pierde obiceiul. Prin unele pături sociale (mai înalte) au început să apară nume spaniole, englezeşti, franţuzeşti, etc, deşi familia n-are vreo legătură cu respectivele popoare…
Să nu-i uităm nici pe conaţionalii noştrii mai bronzaţi, care-şi botează copiii cu nume de genul: Mercedesa, Parlament, Shakespeare, Sadam, Justiţia, Constituţia, Damocles şi alte asemenea năzbâtii de nume…
Ca de obicei, ești „pe fază”, Dane. Mi-am terminat rezervele de bere, mă duc să le refac. Revin, dacă mă lasă muierea. Dacă nu, atunci mai comentez și mâine…
Se mai găsesc părinți ce-și botează odraslele cu nume de legume/fructe (Dovlecel sau Strugurica), cu nume de „eroi” din filme (Superman), sau teribiliști cu Miss-America.
Părinții lui „Sentiment Brusli” sunt de departe cei mai inventivi…
Comentariile si, deopotriva, completarile dv, Dan, sunt (mai ca-n totdeauna) oportune si… la obiect. Evident, ele au venit sa completeze articolul semnat de mine. M-a amuzat insa faptul ca, intre fotocopiile cu nume de tot rasul, am revazut si pe Cojocaru Tom-Mac-Bil, nimeni altul decat fostul elev, de pe vremuri, al sotiei mele si fiul unui fost jurist ce se vroia si poet-scriitor. De aici, probabil (sau mai mult ca sigur) se trage si acest… super prenume!! Ce mai, a tacanit lumea!!
P S-Aprecieri si pentru completarile (comentariile) amicului Francisc! Mereu prezent, combativ si pe faza. E mai mult decat necesar, un asemenea coleg!