Unde am fost şi unde suntem!?

Iată, de câteva zile, o nouă ediţie a JOCURILOR OLIMPICE a intrat în istorie – Jocurile Olimpice de vară din 2016, Rio de Janeiro, Brazilia. Cei aproape 100 de sportivi şi cam tot atâţia antrenori, staf-uri şi oficiali care ne-au reprezentat ţara, au spus adio Olimpiadei de la Rio.

Bilanţul realizărilor? Ca-tas-tro-fal, penibil, jenant! Aproape ca cel de acum ~80 de ani, când ilustrul om politic Corneliu Coposu scria într-un ziar al vremii despre prestaţia submediocră a sportivilor români la Olimpiada de la Berlin! Articolul, publicat în gazeta “România Nouă” parcă a fost scris ieri, alaltăieri şi nu cu opt decenii în urmă, preciza, între altele, că: “Din sport se face politică şi din politică, sport“. (am încheiat citatul reprodus în cotidianul Adevărul din 9 August a.c.).

Este simplă coincidenţă sau nu (?), dar este de mare actualitate şi-n prezent! România a obţinut atunci, în 1936, o singură medalie de argint, prin Henri Rang, în cursa de hipism.
Regretatul lider ţărănist, Corneliu Coposu, se referea în cele scrise la gravele probleme cu care (ca şi acum!) se confruntă sportul românesc, la corupţia din sistem şi la alte cauze care au generat eşecul la acea amplă competiţie… “La Berlin, am dovedit ce suntem – afirma Dl Coposu. Ceea ce n-ar trebui să fim. Am trimis şi noi o echipă ca vai de capul ei, care a făcut de ocară drapelul românesc. Pe scurt, am fost la Berlin şi ne-am făcut de râs“…

Ei, ce spuneţi, seamănă aproape întocmai cu prezentul?! Ca primă dovadă, voi reproduce în continuare, cele scrise pe prima pagină în Gazeta Sporturilor din 8 August 2016: “Ne-am dus să ne facem de râs! Delegaţia noastră a dat rateuri după rateuri, organizatorice şi sportive“.
Ceva mai târziu, pe 20 August, tot în Gazeta Sporturilor, Cristian Geambaşu, scria: “Decantăm, analizăm, suspinăm. În timp ce noi jelim moartea sportului românesc, unii (se) joacă. Pe medalii, dar şi pe frumuseţea sportului“.

În fond, hai să vedem acum, la rece, ce a determint această penibilă situaţie? Care au fost şi sunt cauzele ce au dus la un asemenea ruşinos deznodământ?
Fără a avea pretenţia de a face o nominalizare exhaustivă a acestora, iată doar câteva:
– aria de selecţie a viitorilor performeri, foarte redusă,
– baza materială aproape de penibil, iar cea existentă, perimată,
– lipsa de viziune a multor federaţii,
– dese accidentări şi lipsa de motivaţie a competitorilor,
– spiritul de echipă la care, de ani buni, suntem repetenţi la multe discipline,
– absenţa unor antrenori de valoare şi abundenţa de conducători şi oficiali incompetenţi la mai toate nivelele.

Cum spuneam, exemplificările ar putea continua. Ne oprim însă aici, cu precizarea că, fără a fi nostalgici vechiului regim politic (comunist!), trebuie totuşi să recunoaştem un adevăr incontestabil: înainte de 1989, sportul românesc nu era (cum spun unii) doar o propagandă a spălaţilor pe creier, ci o politică de stat! În socialism era un Plan, urmat de Decizii şi apoi, firesc, realizarea/punerea în practică a tot ce se plănuia. În şcoli şi facultăţi, prin sate şi oraşe, veneau sistematic antrenori şi selecţioneri pentru depistarea şi formarea de noi talente, îndrumate mai apoi spre sportul de performanţă. Se alocau anual sume însemnate de bani pentru sportul de masă, se investea în cluburi şi asociaţii sportive în programe concrete de formare şi perfecţionare a viitorilor performeri.

“Daciada”, eşalonată pe etape, era o adevărată pepinieră, nu numai de mobilizare a tinerilor iubitori de sport ci şi de depistare şi îndrumare a acestora spre cluburi şi asociaţii de profil. Nu existau, ce-i drept, baze sportive ca-n occident – dar nu uitaţi, s-au făcut performanţe! Se muncea cu adevărat, iar rezultatele n-au întârziat să apară.

În 1984, spre exemplu, la Olimpiada de la Los Angeles, România a câştigat… 53 (!!!) de medalii, dintre care 20 de aur!
Acum (?) cu chiu, cu vai, am reuşit să ne clasăm la Rio, doar pe locul 47 din 78 de naţiuni care au primit distincţii, iar numărul medaliilor nu depăşeşte cifra 5, din care:
– una de aur (spadă fete),
– una de argint (Tecău şi Mergea, la tenis),
– şi trei de bronz (la lupte, haltere şi canotaj 8+1 rame)!
Aproape exact ca în 1952, la Olimpiada de la Helsinki, desfăşurată doar la câţiva ani după război!

Acum, iarăşi, o întrebare. Retorică, purtătoare de dialectică… marxist-leninistă! La RIO, se putea mai mult?
Răspunsul ni-l oferă Dl. Octavian Murariu, membru în CIO, într-un interviu publicat în ziarul de specialitate (Gazeta Sporturilor): “Dacă noi am fi adus, nu acum patru ani, dar măcar acum, unii dintre cei mai buni antrenori străini, performanţele României la Rio ar fi fost semnificativ îmbunătăţite“.
De ce n-am făcut-o? Cine ne-a oprit?!

Revenind la excelentele rezultate obţinute de sportul românesc înainte de 1989, se cuvine să mai precizez că după comunism, apogeul sportului din ţara noastră s-a înregistrat la Olimpiada din 2000, atunci când, din inerţie, încă beneficiam de investiţiile din sport făcute pe pacursul anilor care s-au scurs… Apoi, treptat, treptat (dar sigur), am început să coborâm vertiginos!
Poate vă reamintiţi că la acea vreme, Ion Ţiriac, aflat în funcţia de preşedinte al COR, ne-a atenţionat că, dacă ne postăm în continuare pe poziţia mulţumitului cu puţin, sportul românesc va aluneca vertiginos şi iremediabil pe topoganul mediocrităţii! Ceea ce, din nefericire, s-a întâmplat! Acum, de pomană ai stadioane, bazine sau săli de sport (aşa cum sunt!…) dacă n-ai tineri care să iubească şi să practice sportul şi antrenori care să-i depisteze şi să le îndrume paşii, nu spre uitatul la televizor sau butonând celularele prin cluburi de fiţe, ci spre marea performanţă!

Acest fenomen social, sportul, s-a schimbat, este nevoie atât de o bază adecvată timpului în care trăim, cât şi de o implicare profesională pe măsură. Nu poţi să ai cu adevărat (nu din întâmplare) performanţe notabile, doar cu talent nativ şi cu … joacă printre blocuri!

De ani de zile, cei în măsură să facă ceva, să schimbe într-un fel actuala amorţire în care ne aflăm, promit să amenajeze o pistă nautică performantă, modernă (care să ofere canotorilor condiţii optime de pregătire şi concurs, nu cu… slalom printre ambarcaţiunile bengoase ce stăpânesc apele Snagovului), promit de asemenea o nouă sală polivalentă şi un nou patinoar artificial în Capitală (vecinii noştri, maghiari, ex-iugoslavi, ruşi şi chiar bulgari, au cu zecile!).
Unde-s toate acestea? Au rămas, ca multe altele, doar la stadiul de… promisiuni electorale! Iar noi, plebea, muritorii de rând, rămânem în continuare cu fudulia de a fi român, într-o Românie aproape fără sport!

Nu, nu-i nici o exagerare dacă, între multe alte “realizări” ale prezentului, ne reamintim de faptul că gimnastica feminină românească n-a coborât niciodată – până la Rio – de pe podiumul olimpic, că sporturile nautice (unde cândva eram, constant, printre laureaţi) aproape au dispărut, ca şi boxul, tirul, nataţia, polo-ul, volei-ul atletismul, etc, etc – unde promisiunile (Made în România) erau mari. Dar acum… au dispărut cu desăvârşire! Aici trebuie inclus chiar şi handbalul feminin (cel masculin, cândva un alt apanaj al nostru, e cam de mult în suferinţă) care de asemenea, promitea multe (ca politicienii) dar care, spre stupefacţia generală n-a reuşit decât “performanţa” ca doar în 8 luni de zile să coboare de pe locul 3 mondial, pe locul … 9 olimpic, într-un anonimat greu de înţeles. Şi de digerat!

Aşa stând lucrurile, este foarte greu să găseşti soluţii salvatoare, imediate şi eficiente, de ieşire din impas. Mai ales că ne aflăm într-o ţară unde corupţia este prezentă aproape peste tot (deci, şi-n sport), unde în majoritatea bazelor sportive (din cele care au mai rămas) domneşte paragina şi unde sportul de mase, sportul amator, este înlocuit de … alergatul după pokemoni!

Şi, iată aşa, România, ţară în curs de dezvoltare (cum se spunea pe vremuri), devine, în timp – cu sau fără voia noastră – o ţară subdezvoltată sportiv!

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)