Siguranta si sanatatea femeilor nu sunt (din pacate) o prioritate si aceasta pentru ca ele, femeile, nu au loc la masa deciziilor. Altii decid pentru ele. In Romania, multi indicatori care tin de egalitatea de gen s-au inrautatit, mai cu seama in ultimii ani. Potrivit legii, femeile ar trebui, să aibă acces la un sistem complex de îngrijire medicală și de protecție în cazuri de violență. În practică însă, pentru femeile din comunitățile vulnerabile e aproape imposibil să acceseze serviciile de care au nevoie, atunci când au nevoie. Iar acest lucru, o arată statisticile, ajunge să coste vieți. De obicei, pe ele nu le ascultă nimeni.

“Pentru femeile din comunitățile vulnerabile, accesul la servicii de sănătate și siguranță e plin de obstacole“, precizeaza in articolul sau de pe net, d-na Mălina Gîndu (principala sursa de informare). La noi, aici, in tara in cvare traim, să fii femeie mai ales la sat, înseamnă să ajungi la medic abia când e prea târziu.

„Să zicem că știi că trebuie să-ți faci testul [Babeș Papanicolau, n. red], ai primit trimitere de la medicul de familie, faci un efort și faci și rost de bani ca să ajungi la cel mai apropiat centru de testare, și te duci acolo și ți se spune: «S-au epuizat fondurile, nu mai avem. Veniți luna viitoare». Și până luna viitoare îți expiră biletul de trimitere. Iarăși o iei de la capăt cu tot procesul, iar asta te descurajează“, își începe mărturia, pentru PressOne, Adela Alexandru, community manager la Centrul FILIA. Adela povestește din experiența ei de lucru pe teren cu femeile din comunități rurale. Se referă la faptul că, în România, femeile între 25 ș și 64 de ani cu asigurare de sănătate au dreptul la un test Babeș-Papanicolau gratuit, odată la 5 ani – dar că, în același timp, una din trei românce cu experiență sexuală nu a făcut niciodată acest test.

În mediul rural, multe femei nici nu știu de ce ar trebui să-l facă. Ca efect, România este pe locul 1 în UE la decese din cauza cancerului de col… Iar acest lucru, o arată statisticile, ajunge să coste vieți. Care sunt in fond cele mai mari probleme cu care se confruntă femeile din satele României? Unde și de ce eșuează statul în a le veni în sprijin? Ce înseamnă munca comunitară și de ce este ea esențială pentru accesul acestor femei la drepturile lor? Despre toate acestea am stat de vorbă cu Adela Alexandru, organizatoare comunitară la Centrul FILIA.

„Multe femei habar n-aveau că pot obține un ordin de protecție provizoriu, pentru că nu ajunge informația asta la ele de nicăieri. Multe femei nu știau că atunci când sunt însărcinate pot obține asigurare de sănătate pe perioada sarcinii și a lăuziei, dacă anunță medicul de familie și dacă duc o adeverință la Casa de asigurări. Multe femei nu știau că dacă au ajutor social și asigurare de sănătate pot beneficia de diverse tipuri de servicii care sunt decontate de Casă. (… ) În niciuna dintre comunități nu am văzut informare făcută serios dinspre primărie înspre comunitate“.

Accesul la servicii de sănătate este, pentru femeile din mediul rural, îngreunat de obstacole birocratice și logistice. Multe din femeile cu care FILIA a lucrat nu aveau asigurare de sănătate. Chiar dacă ele pot accesa uneori anumite tipuri de testare (prin caravane mobile, spitale care decid să ofere testarea oricărei femei, indiferent de statutul de asigurat, programe ONG), ratele mari de incidență și mortalitate datorată cancerului de col atestă că acest sistem nu este suficient. Deși orice femeie din România poate beneficia, conform legii, de urmărire în sarcină, pentru o femeie neasigurată acest lucru presupune drumuri către un cabinet de obstetrică (unde trebuie să achite ecografia de confirmare a sarcinii), oficiul județean al CNAS și ulterior medicul de familie.

Multe femei vulnerabile nu au resursele financiare sau de timp pentru a face aceste demersuri și ajung la spital pentru prima dată abia la momentul nașterii, arată raportul FILIA în urma proiectului ACCESS, consultat de PressOne. Însă chiar și asigurată fiind, pentru o femeie din mediul rural efectuarea unei testări decontate de CNAS se dovedește un proces anevoios:

„În practică lucrurile diferă mult de cum ar fi ele stipulate în legislații. Și pot să iau un exemplu concret: efectuarea testului Babeș-Papanicolau. Să zicem că știi că trebuie să-ți faci testul, ai primit trimitere de la medicul de familie, faci un efort și faci și rost de bani ca să ajungi la cel mai apropiat centru de testare, și te duci acolo și ți se spune: « S-au epuizat fondurile, nu mai avem. Veniți luna viitoare ». Și până luna viitoare îți expiră biletul de trimitere. Iarăși o iei de la capăt cu tot procesul, iar asta te descurajează.” Dar aici nu e vorba neapărat despre o alegere, pentru că te lovești de realitatea de zi cu zi. Primele care ar trebui să afle și să intervină în problemele comunităților vulnerabile sunt autoritățile locale, în primul rând prin direcțiile de asistență socială. Ce e de facut? Greu de spus inr-un asemenea context alambicat…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)