Obsesii…

Motto: „Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei”
- Mihai Eminescu -

Fără să-mi fi dorit vreodată acest lucru, cei 49 de ani din viața mea de până acum au fost doar o perpetuă renunțare la orice adevăr în care am crezut. Realitatea în care am trăit o jumătate de secol mi-a îngropat toate năzuințele. Am copilărit cu cravata de pionier atârnată de gât, mi-am trăit adolescența în „epoca de aur” a lui Ceaușescu și aproape că am îmbătrănit în democrația „moșită ” de Iliescu și aplaudată de majoritatea românilor.

În 1989 aveam 23 de ani, doi fii și speranțe cât cuprinde. Eram un tânăr naiv ce credea că a venit, în sfârșit, vremea adevărului. N-a fost să fie ! Bâtele minerilor au înlocuit violent adevărul în care credeam, cu minciuna de care avem cu toții parte și în prezent. Au înlocuit fără voia noastră o utopie cu alta, dar fii mei nu înțeleg și nu vor să știe asta…

Au trecut 25 de ani. Lumea în care trăim acum nu mai e așa cum era atunci. Tinerii prezentului nu sunt prea curioși când le vorbesc de tinerețea mea. E de înțeles, au și ei „enigmele” lor. Iar nouă (cei ce purtăm în spate povara neputinței de a fi schimbat lumea în care trăim) ne rămân doar obsesiile.

Cum să scapi de aceste obsesii când ele te urmăresc oriunde ai merge? Poți ignora faptul că în decembrie 1989 semenii tăi au făcut sacrificiul suprem pentru ca tu să ai și dreptul la nepăsare? Câți ani mai trebuie să treacă peste cei 25 trecuți deja ca să înțelegem cu toții că cei ce scriu istoria fac ce vor cu viețile noastre ?

Din patru în patru ani suntem chemați la urne ca să ne „alegem” stăpânii. Între două ștampile, ne „prostim” unii pe alții și așteptăm bucuroși „zăhărelul” aruncat în scârbă de „vătafii” prezentului. Am devenit o turmă păstorită de niște bezmetici și culmea e că ne place acest lucru. Ne-am aplecat atât de mult încât am devenit patrupede…

Obsesii, doar niște biete obsesii…

Autor: Francisc Bouda (Guest Post)