Știu că devin enervant în insistența mea de a aduce mereu în discuție vorbe (în cazul ăsta rime) rostite cândva. Știu că tinerimea prezentului nu se dă în vânt după niște potriviri de cuvinte. Și, ca să fiu sincer cu mine însumi, mai știu că viața mea nu contează în ochii celorlalți. Totuși, îndrăznesc să-mi fac publice aiurelile cu pretenții de poezie…

Revelație…

Peste-al țării zbucium vorbele se lasă
Grele ca un nour prevestind furtună;
Goarna deșteptării în zadar mai sună
Când în fruntea țării mincinoși se-adună
Cu-a lor vorbă dulce, dar vai, mincinoasă.

Promisiuni deșarte sub troieni de vreme
Crivățul minciunii le-a întroienit.
Sub povara lor, azi adevărul geme
Fără de speranță să iasă din mit.

Zilei viitoare ce să-i mai promitem
Când nu mai rămâne nimic de promis?
Când până și speranța e lucru interzis
Iar cinstea și dreptatea și adevărul – idem!

Înotăm în mlaștini de minciuni spumoase
Ambalate-n vorbe de culoare roz;
Și îi tot alegem și-i rugăm frumos
Să nu lase osul ce îl au de ros
Și să spună vorbe, de-astea găunoase.

- 1998 -

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)