Literatură de sertar… (3)

Părţile I şi II pot fi citite aici:
Literatură de sertar… (1)
Literatură de sertar… (2)

PARTEA A TREIA A CAIETULUI ARE TITLUL „FILOZOFII LA UN PAHAR DE ŢUICĂ”

poezie rime versuri scrisoare pana scris calimara cerneala Literatură de sertar... (3)

FILOZOFII LA UN PAHAR DE ŢUICĂ

(această pozie a fost publicată în ziarul Timpul, în anii 90)

Cu mine lumea nu începe
Şi nu sunt eu sfârşitul ei
Căci viaţa merge mai departe
Şi dacă vrei, şi de nu vrei

Micuţă za în lanţul vieţii
Infim grăunte de nisip
Vecinicul tic-tac al vremii
Nu-l pot opri în nici un chip

Şi rătăcit în nesfârşitul
Imensul timpului ocean
Mă zbat să ies la suprafaţă
Mă zbat să dau de un liman

Ca Don Qiujote cavalerul
Mă lupt cu morile de vânt
Mă lupt cu răul şi minciuna
Mă lupt să fiu cea ce sunt

E lumea prea întunecată
Departe-i răsăritul ei
Şi nu pot fi eu începutul
Dar nici nu sunt sfârşitul ei…

NOI NU VREM SĂ PRICEPEM

La ce nebuna goană după lumeşti himere
Când tot ce mişcă-n lume de-aceeaşi moarte piere?
Aceeaşi neagră groapă, acelaşi gol sicriu
Şi-aceaşi biată cruce-n acelaşi loc pustiu
În care, cu sfială, numai de sărbători
Depune-vor urmaşii coroanele de flori…

La ce atâta luptă într-un război pierdut
De când Adam şi Eva în rai s-au cunoscut ?
La ce atâta zbucium, atâta chin când, vai
Cu toţii deveni-vom acelaşi putregai
(-n aceleaşi patru scânduri bătute-n patru cuie)
Ce- floarea ofilită prin rădăcini se suie ?…

De când e viaţa viaţă, ne naştem a muri
La ce atâta râvnă în setea de a fi?…
De ce încrâncenarea-n dorinţa de-a cunoaşte
Când de-o eternitate acelaşi gol ne paşte?…

Aceleaşi frunze pică-n aceleaşi toamne gri
La ce statornicia în setea de a şti ?…
Murind, noi altă viaţă pe alt tărâm începem
Şi nu pricepem asta…. Sau nu vrem să pricepem ?…

ERAM PREA TÂNĂR…

Eram prea tânăr. De la viaţă totul
Vrusei să am, aşa, imediat
Şi hotărât să-i suflu vieţii potul
Am licitat… prea mult am licitat…

Cu cartea cinstei şi-a dreptăţii-n mână
Eu mă credeam deja învingător
Sătul de contrafaceri şi minciună
Credeam în adevăr şi-n viitor

Credeam că-n viaţă-i totul de la sine
Şi adevăr e azi, de nu fu ieri
Să fii cinstit că nu e ruşine
Şi nicidecum ruşine nu-i să speri

Şi am sperat… Am tot sperat o viaţă
Că într-o zi va fi dreptatea rege
Că nu e noapte fără dimineaţă
Că răul doar cu adevăr se drege

Dar am ajuns să văd că nu se poate
Degeaba mai întreb unde-am greşit:
Când n-am ştiut să dau şi eu din coate
Sau când credeam că pot juca cinstit…

Eram prea tânăr… Mult prea tânăr poate…

TESTAMENT

– amicilor mei –

Odată şi odată, când voi muri şi eu
Să nu v-aud că plângeţi la catafalcul meu
Şi de mă veţi conduce pe drumul spre mormânt
Să nu vă prind durerea c-o exprimaţi plângând

La cimitir, pe cruce, spre-aducere aminte
Cu litere verzale puneţi aste cuvinte:
„Cafea, ţigări, răchie, bairamuri şi gagici
Plăcut-au lu defunctu ce odihneşte-aici”

La căpătâi să-mi puneţi o sticlă de rachiu
Din aia care-mi place de când pe voi vă ştiu
Şi-n loc de vreo coroană – pachetul de „Carpaţi”
Şi-n loc de „Tatăl nostu” – „Lambada” să-mi cântaţi

Şi când de flori salcâmii s-or scutura de vânt
Să nu v-aud că plângeţi lânga al meu mormânt
Să nu vă prind că plângeţi lânga mormântul meu
Ci-aducere aminte să îmi păstraţi mereu…

ACEASTA-I ÎNTREBAREA…

De-o viaţă, trecătoare ca ploile de mai
Mă tot căznesc să aflu de-i bine sau greşit
Că-mi împlinesc destinul unde mi-a fost sortit
C-accept, fără condiţii, postura de cobai

Ce-i val, ca valul trece, spunea cândva poetul…
Aceasta mi-a fost calea dictată de destin:
Ca-n trenul vieţii mele să rătăcesc biletul
Şi să mă prindă „naşul” că circul clandestin…

Alţii-au lăsat avere, părinţi şi amintiri
Şi au plecat aiurea să-şi caute „norocul”…
Fie-le calea lină şi viaţa împliniri
Dar eu rămân aicea să-mi împlinesc sorocul

Asta-mi fusese calea. Aici mi-a fost să fiu
Ce rost mai are astăzi să mă împotrivesc
Când pot să zic, ferice, mulţam că mai trăiesc
Între un colţ de pită şi-o gură de rachiu

O viaţă-avem cu toţii… Atât… Şi-o gaură-n fund
Şi patru scânduri după, menite-a putrezi.
La ce atâta zbucium în setea de-a trăi?…
Aceasta-i întrebarea de nu ştiu să-i răspund !…

UN VÂNT A SĂRĂCIE…

De un-să iau pitacii să-mi cumpăr două pâini
(De vreau un kil de carne îmi trebuie miare)
Când până la chenzină mai sunt trei săptămâni
Şi-un vânt a sărăcie îmi bate-n buzunare ?…

Calic ca cel mai calic calic dintre calici
(N-am bani să beau o bragă, nici de duhan n-am bani)
Eu dau cu tifla soartei şi blestematei frici
Ce azi ne-o vâră-n suflet tot felul de tirani

Nu-mi pasă dacă „legea” mă bagă-n puşcărie
(Pentru ce am în suflet, pentru ce am în gând)
Fiindcă minciuna-i cu mine-n duşmănie
Cât timp nefericirea mi-o târâi pe pământ

Nu-mi trebuie avere, de-onoruri n-am nevoie
Şi nici vreo aprobare nu cer de la stăpâni
Ca slobodele-mi gânduri să rătăcească-n voie
Prin locuri interzise de „zâmbitori” păgâni

Cuvântul meu e slobod să zboare unde vrea
Şi liber îmi e gândul ca pasărea pe cer
Vreo botniţă la gură nu poate nimenea
Să-mi pună. Şi-aprobare eu n-am de gând să cer…

Dreptatea şi-adevărul sunt singura „benzină”
Ce-alimentează încă speranţa-n bunăstare…
Trei săptămâni imense mai sunt pân-la chenzină
Şi-un vânt a sărăcie îmi bate-n buzunare…

AUTOPORTRET

(în versuri albe)

Orice s-ar spune, sunt un tip
Căruia îi plac cărţile
La nebunie
(carevasăzică cărturar)
Cărţile bune
Îmi place să le am în mână
Ca să le citesc pe îndelete
Şi, vă asigur, nu mă uit la bani
Oridecâteori e vorba
De o carte bună
Uneori
Mai dau banii şi pe cărţi
Îndoielnice
Dar vă asigur
Că, oricum , merită
Şi asta numai fiindcă sunt un tip
Căruia îi plac la nebunie
Cărţile…
Mai ales pokerul…
AŞ VREA…
Aş vrea să reînviu trecutul
Să retrăiesc frumoşii ani
Când mă plimbam cu adorata
În parc, pe-aleea cu castani

Aş vrea să reînviu trecutul
Aş da oricât să retrăiesc
Momentul când i-am spus în şoaptă
Iubitei, dulce, „te iubesc”

Aş vrea să pot zbura în voie
Spre înălţimi de neatins
Aş vrea, în lupta cu prezentul
Să nu fiu, pururi, un învins

În faţa nemiloasei soarte
Aş vrea să am ce n-am avut
Aş vrea să reclădesc trecutul
Şi să o iau de la-nceput…

AU ÎNFLORIT FLORILE-UITĂRII…

Au înflorit florile-uitării
Şi pe fereastră flori de gheaţă
Fumezi trabucul nepăsării
Şi nu dai nici un semn de viaţă

Pătruns de frigul iernii-n oase
Şi-n inimă de dor pătruns
La disperata mea chemare
Te rog, descântă-mi un răspuns

Adu-ţi aminte că pe vremuri
Cu dragostea am cochetat
Şi-ntoarce-te din nou la mine
Nu mă lăsa nemângâiat

În suflet simt ghimpii uitării
Şi-n inimă fiori de gheaţă
Sunt singur în tăcerea serii
Şi deznădejdea mă înhaţă…

Tu nu dai nici un semn de viaţă…

(asta e prima mea poezie)

CE MAI CONTEAZĂ…

Ce mai contează o tristeţe-n plus
Şi un pahar în plus ce mai contează
Când soarele e iarăşi la apus
Şi mâine este iarăşi dimineaţă?…
A soarelui neprihănită rază
Se va-nălţa din ce în ce mai sus
Şi va-ncălzi dezgustu-mi de viaţă…

Ce mai contează o tristeţe-n plus?…

Ce mai contează-un ideal ratat
În lumea-n care totul se ratează
Când, prea sătul de-atâta aşteptat
Eu nu mai ştiu pe un-s-o iau în viaţă?…
Un vis ratat în plus ce mai contează
Când zorii mă găsesc debusolat
Fără să-mi pese că e dimineaţă?…

Ce mai contează-un ideal ratat?…

Ce mai contează o tristeţe-n plus
Şi un pahar în plus ce mai contează?…
Ce mai contează-un ideal ratat
În lumea-n care totul se ratează?…

Ce mai contează totul?… Ce contează?…
MAI MOARE…
Mai moare-o frunză-n parc. Pe-alei
Se pierde toamna-n frunze…
La fel se pierde viaţa mea
În taine nepătrunse…

Mai moare-o zi. La moartea ei
Mă podideşte plânsul
Şi întrebări şi îndoieli
Eu le înec într-însul

Mai moare-o stea. Dar sus, pe cer
Sunt mii şi mii de stele
Şi printre ele steaua mea
Şi a tristeţii mele…

AUTODIDACTICĂ…

M-am aruncat în gol. Abia apoi
Mi-am amintit
Că nimeni nu m-a-nvăţat să zbor…
Aşa am învăţat
Căderea…

NU-MI PARE RĂU…

Nu-mi pare rău că în vâltoarea vieţii
Am tot sperat în tainice minuni
Ci-mi pare rău că anii tinereţii
I-am cheltuit pe vise şi minciuni

I-am risipit pe vise îndrăzneţe
Ce azi apar ca dulci copilării
Şi pe-mpliniri ce se vroiau măreţe
Şi-erau, în fond, doar simple utopii

Nu-mi pare rău că am crezut în ele
Numai de tinereţe-mi pare rău
Şi fiindcă toate visurile mele
S-au prăbuşit în prea adâncul hău

Al epocii acestea mincinoase
Ce n-are adevăr, nici Dumnezei
Şi-nveşmântată în minciuni frumoase
Ne tot afundă în mocirla ei

Ne scufundăm din ce în ce mai tare
Şi şanse nu-s de a mai fi salvaţi
Şi vom muri cu sufletele goale
De fraudă şi minciună sufocaţi…

NOCTURNĂ…

Vântul mă cheamă la geam
Sunt singur cu noaptea în casă
Şi între mine şi tine
Uitarea amprenta şi-o lasă

Tu eşti absentă de mult
Şi foamea mă arde în maţe
Întunericul nopţii-l ascult
Şi adorm cu noaptea în braţe

Visez cu tine alături
Alb – negru visez şi mi-e dor
Visez… Sau oare aievea
Cu tine noaptea-o omor

Şi parcă îmi pare că-i scurtă
Sau lungă, sau ştiu eu mai cum
Sunt singur cu noaptea în casă
Şi visul spre tine-l îndrum

Şi vântul mă cheamă la geam
Şi noaptea îmi pare mai groasă
Şi între mine şi tine
Uitarea amprenta şi-o lasă…

MĂ-NTREB…

Prea palidă luna se-ascunde
Între norii cei negri şi grei
Şi cine îmi poate răspunde
Unde sunt, unde sunt anii mei ?…

Unde-mi e, unde-mi e tinereţea
Şi unde sunt vise, nădejdi?…
În adevăr unde-mi este credinţa
Şi dragoste, tu, unde eşti ?…

Ca păsări ce zboară spre locul
De fire şi soartă menit
Iubirea, speranţa, norocul,
În vremuri trecute-au pierit…

Pe chipu-mi rămas-au doar brazde
Ce-al timpului plug le-a săpat
Ci nici că mai pot recunoaşte
Ce am vrut, ce-am crezut, ce-am sperat..

Şi palidă, luna se-ascunde
Iar eu de viaţă-obosit
Mă întreb şi nu-mi pot răspunde:
Eu unde, eu unde-am greşit?…

ŞI ULTIMA POEZIE , CARE FACE PARTE DIN CICLUL “POEZII PORNO” ÎN GRAI BĂNĂŢEAN

DĂ ŞE NU-I BERTUL FĂRĂ MINE ?…

Într-o dzî, ca orşîcare
Şî ca orşîşe bărbat
Ia, m-am dus şî ieu la crâşmă
Şî veni acasă bat

Muierea, o gură spartă
O sărit pre min-cu gura
Cum că nu câşcig la muncă
Cât mă costă beutura

O trâncii atunşi pră space
Că ge felul meu îs dur
Şî să vedzi futai măi frace
Şî ugeală pre la cur

Trăsăi un dărap ge pulă
Dzîua în amiazul-al mare
Ge n-o vrut o săptămână
Nişi apă şi nişi mâncare

Şî ge-atunşi nu mai am trabă
Nişi cu ea nu mă mai șert
Unge-am fost, nu mai întreabă
Mă trimece ea la bert…

Notă:
Aceste rime nu au pretenţia de poezie adevărată. Sunt doar nişte rânduri scrise în serile mele pustii din perioada anilor 90, perioadă în care sau pus “bazele” marelui jaf naţional şi a averilor “marilor” noştri oameni politici. Am găsit caietul cu aceste rime din pură întâmplare şi am fost atât de surprins de faptul că sunt atât de actuale încât am considerat că merită “salvate” şi transmise şi altora.
Bouda Francisc – 17. Februarie 2011

Mai adaug și alte rime găsite prin tot felul de foi măzgălite în seri târzii…

Viaţa mea…

E viaţa mea o- eroare. E viaţa mea o glumă;
Un vis frumos ce , totuşi , e parcă un coşmar,
Un cântec trist ca plânsul de greiere sub brumă,
Eternă alergare spre-un ţărm imaginar;

Plutire pe o mare imensă şi pustie
În ale cărei unde nici urmă de catarg;
Supremă căutare a unui ţărm ce-nvie
Sinucigaşe valuri ce în nisip se sparg…

În marea veşniciei e viaţa mea o clipă,
Secundă muritoare din timpul cel etern…
Zadarnică nădejdea ce-n mine se-nfiripă:
Cum că nu sunt clientul sortitului infern…
– 29. Decembrie 2000 –

Mă înec…

Plutesc în derivă pe-o mare-n furtună
Să – înot în iluzii n-am timp să învăţ;
Colacul speranţei – e o mare minciună
De care m-agăţ…

Plutesc în înalte talazuri de spumă
Şi marea minciunii nu pot să o trec
Zadarnic nădejdea-ntr-o lume mai bună
Când eu mă înec…

Înghit o minciună cu silă… Dar parcă
Zăresc după-o creastă imensă de val
Catargul speranţei înfipt într-o barcă
Plutind înspre mal…

Nu-i vis. E chiar barca speranţelor mele
O ultimă şansă la ţărm să ajung…
Cu ochii închişi de pleoapele grele
În ea mă arunc…

Dar vin marinarii la-ureche să-mi spună
Torente de vorbe ce nu le-nţeleg…
Şi barca ia apă, vai ! barca nu-i bună…
Mă-înec, ah , mă înec !…
– 8 februarie 1998 –

Vasile, Gheorghe, Ioane…

Dacă nu acum, atunci când ?
Dacă nu noi, atunci cine ?….

Oceanele de miere au devenit băltoace
Iar fluviile de lapte –promise, au secat
Sub soarele fierbinte ce l-am tot suportat
Din patruşcinci încoace.

Că-obşteasca bunăstare (ce dulce utopie)
Juma de secol fuse un vis îndepărtat
Tu, biet popor – o viaţă trăind în sărăcie –
Tu nu eşti vinovat.

Ai îndurat , de-a lungul potrivnicei istorii
Ce o făcură alţii, mereu cu fruntea sus
Şi hoardele tătare şi cizma din apus
Şi vântul din Siberii.

Dar ai numai o vină: Vasile, Gheorghe, Ioane
Chiar nu auzi cum jalnic străbuna glie plânge
Că mările de miere au fost de fapt oceane
De lacrimi şi de sânge ?…

E noapte…

Răchia ne mai fură-o noapte
Din viaţa noastră, şi-aşa scurtă,
Ce-o risipim în vorbe sterpe
Ce nimeni nu le mai ascultă

Şi – prinşi în mrejele răchiei –
Turnăm pahar după pahar
Tot constatând că viaţa noastră
Atât de plină e de-amar

Şi înecând raţiunea-n ţuică
Ne tot mirăm că-o ducem greu
Uitând că rostul vieţii noastre
Ne fu sortit de Dumnezeu

Perfecţi ne credem. Lumea noastră
O tot privim cu-ochi de profeţi
Şi nu e loc să recunoaştem
Cât suntem noi de imperfecţi

Vorbim de una şi de alta
Vorbim de toate la un loc
Un amalgam de vorbe goale
Despre noroc şi nenoroc

Şi noapte e, ca orice noapte
Ce vine după orice zi
Şi nu putem a mai pricepe
Esenţa verbului a fi…
– 4. Aprilie 1998 –

Sfat …

(asta e o poezie…)

Dacă nu mai poţi , în marea preaspumoaselor minciuni
Să înoţi în stilul liber către ţărmul salvator
Ia o gură din nădejdea-n imposibile minuni
Şi te lasă dus de valul vorbe-mincinoaselor…

Dacă nu poţi adevărul să-l faci literă de lege
Şi credinţa în dreptate la lumină să o scoţi
Mai înghite o minciună încercând a înţelege
Cum că cinstea n-are şanse unde este plin de hoţi …”
De-aş putea…

(altă poezie)
Motto:
Într-o lume plină de zgomote
Tăcerea e un strigăt ce nu-l aude nimeni…

De-aş putea face pereţii
Să-nţeleagă graiul meu
Un discurs le-aş ţine-n noapte
Despre lucruri care dor
Deznădejdi, singurătate
Şi speranţe care mor
În acest sfârşit de secol
Fără nici un Dumnezeu…

Aş rosti atunci durerea
Îîn cuvinte-amăgitoare
Ca un cântec de sirenă
Ce te gâdilă-n urechi
Adevăruri travestite
În minciuni atât de vechi
Încât, otrăvită, limba
De otrava lor mă doare…”

Fără nume…

Mă ocoleşte muza în noaptea asta tristă
Să pun de-o poezioară nu pot în nici un chip
De parcă-alerg zadarnic pe-o dună de nisip
În care nici o rimă la oază nu există

De parcă e aievea, sau poate mi se pare
Pe ţărmul neputinţei c-am naufragiat
Înaltele talazuri de vorbe-au înecat
Şi ultima fărâmă-n nădejdea în schimbare

Şi sufocat de spuma cuvintelor în plus
Nu izbutesc să aflu din adevăr un strop
Înghit învolburarea minciunilor, potop
Ce cade în cascade de sus, de-atât de sus

Ce conjuncturi astrale căderea mi-o propagă
În groapa disperării în care mă înec
De ce dreptatea doare şi adevărul sec
Mereu e pentru unii doar un motiv de şagă ?….

Dar vino, iubito…
Dar vino , iubito, în braţe să-mi cazi
Cu inima-n palmă şi părul în vânt
Iubirii să-i facem etern legământ
La mijloc de codru, sub umbră de brazi…

Adânca tăcere să spună ce nime’
Pe lume-n cuvinte n-a spus-o nicicând:
Iubirea ce n-are nici loc în cuvânt
Şi nici rezonanţă să sune în rime.

Cu-agrafe de rouă în plete să-ţi prind
Cununi de iubire stropite cu soare
Albină să fiu iar tu să fii floare
Nectaru-ţi să-l beau, de el să depind

Hai vino, iubito ! Dar vino odată
Te-aştept cu nădejdea că poate-o să vii
Să-ţi spun cu-o privire ce poate nu ştii :
Eu sunt visătorul, tu zâna visată…
– 16.aprilie 1998 –

Pierdut în labirintul…

Pierdut în labirintul
Acestei vieţi deşarte
Credeam că tinereţea
Nu mai cunoaşte moarte

Înconjurat de „prieteni”
O viaţă-am risipit
Tot căutând norocul
Ce nu mi-a fost sortit

Nici că băgai de seamă
Că lumea e deşartă
Tot căutând frenetic
A fericirii poartă

Am alergat o viaţă
După lumeşti himere
Crezând că tinereţea
Nicicând, nicicând nu piere

Şi ce văd azi (când parcă
M-am copt şi eu un pic):
Că viaţa-mi, trecătoare
Nu-nseamnă mai nimic

De nu-mi educ copii
Să creadă-n veci , mereu
În adevăr, în cinste
Dreptate , Dumnezeu

Căci Dumnezeu, sunt sigur
E unicu’-adevăr
Cel refuzat de Eva
Prin păcătosul măr

Indiferent câţi sfinţi mai
Trece-vor prin Olimp
Doar Dumnezeu e cauză
Şi scop în acest timp

Dar, din păcate , iată
Lumea contemporană
A cam uitat de Isus
Şi-n inima lui de rană

Contează doar nimicul
Acestei lumi deşarte
În care toţi aleargă
După iluzii moarte.

Toţi vor, fără excepţii
O viaţă-mbelşugată
Uitând că viaţa noastră
De Dumnezeu e dată

Doar pentru a discerne
Între cei bun şi rău
Doar pentru a alege:
Satan ori Dumnezeu

De-o parte e minciuna
De alta adevărul;
În dreapta e dreptatea
În stânga este răul…

Mai e noapte numai,
O noapte şi atât
Să terminăm cu falsul
Ce ne tot stă în gât…

Pierdut în labirintul
Acestei vieţi deşarte
Eu încă caut drumul
Ce duce mai departe

Spre adevăr, spre cinste
Spre dimineţi senine
Dar luminează, Doamne
Şi minţile puţine !…
– 16.11.1996 –

Proces verbal…

La fel de beat ca tata, pe tata îl ascult
Cum spune adevăruri ce le ştiam demult
Dar îl ascult, cuminte, la holba de răchie
Şi-n timpul ăsta, frate, mai scriu o poezie.

Şi, spune tata, sigur dreptatea este una
Căci orice-ar fi, prea scurte picioare-are minciuna
Drept pentru care astăzi închei proce-verbal
Cu tot ce spune tata (oricum nu merg la bal)

Discuţia o-ncepem la fel ca de-obicei:
Că-n lumea asta strâmbă nevoie-avem de lei…
Da’ cum să-i faci, când vreme se pare că n-avem
(Iar când avem, ne place răchia să o bem….)

O bem cu hotărâre. O bem cu poftă mare
O bem ca nimeni altul şi capul nu ne doare
Ci ni se umple, dragă, cu fel de fel de-idei
Ce-n alte situaţii n-ar face nici doi lei…

Mi se dezleagă limba şi mai aduc o holbă
Să trăncănim ca lumea când tot ne-am pus la vorbă
Pălăvrăgim de una, de alta şi de toate
Când seamă bag, deodată, că tata nu mai poate

Şi cam vorbeşte-n versuri de-atâta băutură
Iar mie mi se limbă o plimbă mare-n gură
El merge la culcare, iar eu mă duc – normal
Să pun capac cu-o bere la ăst proces-verbal…
– 19.mai 1997 –

Gânduri după o şedinţă…

(în ritm de poezie)
– minerilor –

MOTTO:
Când sunt atâtea moduri
De a pricepe, iată
Că lumea-i minunată
Şi totuşi mult prea mică
Bieţi „preşedinţi de noduri”
Ne-nvaţă politică…

Când v-am spus, după „revoltă”, care e părerea mea
V-aţi uitat de sus la mine, eram parcă nimenea…
Am tăcut…. Mereu tăcut-am de atunci şi pân’-acum
Şi am mers de unul singur pe al vieţii mele drum…

Am tot mers, şi trist, şi vesel spre al vieţii mele crez
Şi-abia dacă vreo doi prieteni parcă-parcă-au înţeles:
Eu credeam în adevăruri, voi credeaţi în Ilieşti,
Eu doream democraţie, voi „republici minereşti”.

Eu spuneam că adevărul va ieşi la suprafaţă
Sufocaţi de impostură, voi mă înjuraţi pe faţă:
„Ce vrei , bă, să ne conducă iar patroni şi moşieri
Uite că venit-a vremea să fim azi mai mult ca ieri…”

Cum să vă explic, tovarăşi, pentru asta sunt prea mic
Ca să vă traduc că sunteţi mult mai mult decât nimic…
Făr’-acei doi-trei prieteni nu ieşiţi la vreun liman
Biete cârtiţe prea oarbe, lupta voastră e în van

Căci, trăind în întuneric, zilnic coborând în mine
Nu veţi şti ce e lumina fără cei la fel ca mine…
Şi nu voi ca să mă laud, nici nu vreau să vă înjur
Însă, parcă mi se lasă aşa de-o durere-n cur…
– 6.februarie 1997 –

Plecase trenul….

Mă răscoleşte-n câte-o lungă seară
O veche amintire de neşters
Plecase trenul. Eu, rămas în gară
Tăcut priveam la zgomotosu-i mers…

Şi-n urma lui rămase doar ecoul
De vânt adus, din depărtări albastre
Şi eu în gară, îngropându-mi dorul
Sub trista cruce a iubirii noastre.

Dacă e fost chiar trenul vieţii mele
Sau poate doar un vis de-adolescent
Nici azi nu ştiu, deşi în nopţi cu stele
Trecutul mort aş vrea să-l fac prezent…

Era o zi-nsorită-n plină vară
Se duse trenul şuierând în zări
Tot ce-a rămas : e limpede şi clară
Imaginea preatristei mele gări…
– 24. Martie 1995 –

Eu nu mai cred…

Eu nu mai cred în cei ce-omoară
Cu sânge rece şi constanţă
Speranţa într-o regăsire
Şi regăsirea de speranţă

Eu nu mai cred în cei ce astăzi
Ucid cu zâmbetul pe buze
Speranţa-n ziua cea de mâine
Şi nici măcar nu îşi cer scuze

Eu nu mai cred în zei şi-n soare
Nu cred în vise şi minuni
În astă lume sufocată
De vorbe-n gol şi de minciuni

Şi nu mai pot clădi iluzii
Pe fundamente de nisip
Dar nici nu vreau să cred în ele
Şi-n viitoruri fără chip

M-am săturat de frânte zboruri
Şi ireale promisiuni
De zâmbete de circumstranţă
De vorbe goale şi minciuni

De-inconştienţi, ce cu candoare
Viitorul l-au amanetat
De Văcăroi şi Vecetudori
De Ilieşti m-am săturat

Ce-mi e că ieri am fost tovarăşi
Iar astăzi domni noi ne numim
Când tot aceeaşi sărăcie
De ani de zile împărţim

Domnii de azi mai domni sunt decât
Tovarăşii zilei de ieri
Clădind pe sărăcia noastră
Inestimabile averi

E pulbere în vânt speranţa-mi
Ruină e tot ce-am sperat
Şi nu mai cred în vorbe goale
Iar de minciuni m-am săturat
– 9. Iulie 1995 –

Alte măşti…

Alte măşti – aceleaşi feţe
Vechi nărav sub noul păr
Astăzi vin şi ne învaţă
Cum să facem în viaţă
Din corupţie o lege
Din minciună adevăr

Din necinste o virtute
Din coşmar un vis frumos
Cum, din alb să facem negru
Şi din hoţ un om integru,
Din speranţele pierdute
Iluzii vopsite roz…

Cale dreaptă din eşecuri
Pe fundaţii de nisip
Ne arată, plini de sine
Aceiaşi oameni de bine
Vechi „Mării” cu alte clopuri
Alte măşti pe-acelaşi chip…
– 14.septembrie 1995 –

No name….

Timpul parcă se comprimă,
Timpul parcă se dilată,
Timpul parcă nu există,
Timpul parcă n-are timp,
Iarăşi am făcut-o lată
Cam la fel ca altădată
Ăsta-i stilul meu şi scuze
Cer zeilor din Olimp.

Sunt flămând de adevăruri
Sete-mi este de dreptate
Dar flămând şi-uscat de sete
Mă voi duce spre neant
S-ar putea , acolo , poate ,
Fără să mai dau din coate
Să găsesc dreptatea – rege,
Adevărul – briliant.
Sătul de minciuni spumoase
Şi de vorbe fără rost
Mă înec în impostura
Ăstei lumi fără liman
Nu sunt eu deşteptul lumii
Dar nici nu sunt cel mai prost
Între toţi proştii din lume…
Dar se pare că-i în van.
– 28 august 2011, ora 11.15 AM –

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)

Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   
Comentează acest subiect
Acest articol a fost publicat de , joi, 13 octombrie 2016 in categoria Guest Post, Literatura. Poti sa urmaresti raspunsurile catre acest articol prin RSS 2.0 feed. Poti sa adaugi un comentariu, sau poti sa pui un trackback (link) de pe propriul tau site:

Ctrl + C pentru a copia linkul

8 comentarii la subiectul “Literatură de sertar… (3)”

  1. ciubotaru marc

    Aceleasi felicitari si aprecieri atat pentru consistenta cat si pentru numarul impresionant de mare al poeziilor tale!Bravoo,Francisc!Eu,ca sa fiu sincer,nu prea le am cu poezia, dar tu m-ai facut,prin frumusetea versurilor(si nu numai), sa le citesc si sa le savurez pe TOATE!Ce mai,talentul e talent!Spune-mi un lucru,totusi:cum le-ai postat pe blog?!Eu nu prea stiu nici aceasta!Stiu doar sa postez pozele.Nici cu videoclipurile nu stiu cum sa procedez pentru a le posta.Daca timpul iti permite,te rog,lamureste-ma si pe mine!Incaodata ,sincere felicitari !…

  2. Francisc întâiul

    Mulțumesc, Marc! Nici nu bănuiești cât de bine îmi pare că am și eu un cititor!

    Legat de publicarea rimelor pe blog, eu nu am făcut nimic altceva decât să trimit textul. Restul e munca lui Dan.

  3. ciubotaru marc

    Te contazic,Francisc!Este de necrezut sa ai doar …UN SINGUR cititor!O asemenea ,,marfa”,tu stii,dar esti prea modest(!?),se…vinde f bine!Si atunci?!….:-"

  4. Francisc întâiul

    Nu consider rimele mele o marfă, Marcele, ci expresia unei stări de spirit. Mă mulțumesc să știu că le citesc și alții și sunt bucuros că unora le plac.

    M-am gândit de multe ori să caut un editor care să le tipărească, dar de fiecare dată m-am răzgândit. În cele din urmă, îi mulțumesc încă o dată prietenului virtual Dan că le-a publicat pe acest blog. La bună citire…

  5. ciubotaru marc

    Departe de mine gandul sau intentia de a considera vesurile tale,cat si ale altora,drept …o marfa!Din cate se poate constata, eu am scris,, marfa “in ghilimele,deci conceptul in sine are cu totul alt sens?Daca totusi te-am suparat,scuza-ma!In rest,o zi buna si….sa ne auzim(scriem,citi)sanatosi!..:peace:

  6. ciubotaru marc

    Am facut-o din nou!Din graba,dar si cu emotia de a nu te mai supara,am scris: VERSURILE fara …R!Repar-o tu ,in citire!Multumesc!

  7. Francisc întâiul

    N-am băgat de seamă lipsa acelui „r”, deci nu-ți mai face procese de conștiință. Dacă ăsta ar fi singurul rău în România rebuturilor realese, raiul ar fi originar românesc și rădăcinile reale ale răului le-am găsi la Rădăuți.

    Duminică frumoasă îți doresc, Ma(r)cele!…

  8. ciubotaru marc

    Aceleasi urari si tie,Francisc!:dancing:

RSS

Adaugă un comentariu

Autentifică-te pe site și nu va mai trebui să completezi căsuțele de mai sus.

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »

 

Acum poți adăuga pe site, propriile tale articole. Click aici !



www.suplimente-culturism.ro