Prima parte poate fi citită aici: Literatură de sertar… (1)

PARTEA A DOUA A CAIETULUI ESTE INTITULATĂ POEZII (APROAPE) (IN)COMODE…

SCRISOARE CĂTRE ŢARĂ

(această poezie a fost publicată în “Timpul” în anii 90)

Ţară făr-de viitor
Turmă fără de păstor
Ţară-a eternelor speranţe
Care mor

Ţară cu cârmaci păgân
Moşie fără stăpân
Mumă bună ce-alăpteză
L-al ei sân

Diplomaţi de trei parale,
Arhitecţi de osanale,
Curlingăi, pupincurişti,
Haimanale,

Profitori, oportunişti,
Ţucălari şi securişti,
Indivizi fără morală,
Tupeişti,

Ţară plină de nevoi,
Chebelei şi Văcăroi
Ce-ţi târăsc bunul renume
Prin noroi,

Cât mai poţi s-asculţi de glasul
Hrebenciucilor corupţi
Fără să opreşti dezastrul,
Făr-să lupţi ?…

Cât mai poţi răbda jignirea,
Lipsa unui viitor,
Nesimţirea, umilirea
Ce ne dor ?…

Cât mai poţi răbda trădarea
Celor făr-de Dumnezeu
Ce-şi vând până şi onoarea
Pe un leu ?…

Blestemat tărâm al fricii
Areal preaplin de vicii
Ţară-a hoţilor şi plaiul
Mămăligii

Cât mai poţi lăsa minciuna
Şi bufonii ei hidoşi
Să-ţi danseze pe renume
În galoşi ?…

Cât mai poţi, indiferentă
Să priveşti la fii tăi
Cum, smeriţi, statui ridică
Celor răi ?…

Ţară făr-de viitor,
Turmă fără de păstor,
Plai al viselor ce mor,
Somn uşor !…

A DOUA SCRISOARE CĂTRE ŢARĂ

(replică întârziată la o poezie a Păunescului…)

Motto: “Angajează-ţi o femeie de serviciu cumsecade
Ca să-ţi măture dineştii şi deşlii din balade”
-citat aproximativ din Adrian Păunescu-

După-a cadrelor rotire din partidul communist
Travestită în revoltă şi-n “miracol” Decembrist
Cam pe vremea când minerii au făcut grădinărit
Şi în Piaţa Libertăţii “trandafirii” i-au sădit,
Ţara mea, cea mult hulită,moşie a nimănui,
Marele poet (în barbă) îţi scria în “Vremea” lui:

“Angajează-ţi o femeie de serviciu cumsecade
Ca să-ţi măture dineştii şi deşlii din balade”…

Azi, mi-am amintit citatul şi un gând nu îmi dă pace:
Cum n-ai măturat dineştii, nu ştiu cum naiba se face
Că din fruntea listei, iată, ajuns-au de tot la urmă
Şi-ultimul, cu voia noastră, primul a ieşit din urnă?…
Nu ştiu cum se face, ţară, c-ai luat virajul stâng
Şi de-aceea eu, fierbinte, azi te rog şi te deplâng:
Angajează-ţi o femeie să-ţi măture cumsecade
Hoţii de prin ministere, nu dineştii din balade!…

În plus, cred că ar fi cazul să mai chemi şi vidanjorii
Ca să vidanjeze grabnic Camera şi senatorii
De Vadimi şi-alte rahaturi, de Ghermani şi Păuneşti
Şi de-alte scursori murdare ale rasei omeneşti !…
Chiar de TeVeRe-ul nostru (ce a fost cândva şi Le)
Ne “cântă” noapte de noapte “române deşteaptă-te”
Noi stăm tot în adormire, doar visând democraţie…
Iartă-ne, de ai puterea, biata noastră Românie!…

VOI, CE STAŢI ÎN ADORMIRE…

Motto: “Voi, ce staţi în adormire
Voi ce staţi în nemişcare
N-auziţi prin somnul vostru
Acel glas triumfător ?”
-V. Alecsandri-

Voi, ce staţi în aşteptare adormiţi în suferinţă
Nu vedeţi că-n ţara asta e nevoie de credinţă-n
A-adevărului putere, în puterea de-a spera
În al fericirii soare, în a bucuriei stea ?…
Nu vedeţi că-n jurul vostru totul e crudă minciună?
N-auziţi cum , trist, în zare goarna libertăţii sună ?…
Nu simţiţi pe pielea voastră arsura demagogiei,
Nu aveţi zilnic pe masă ciorba lungă-a sărăciei ?…
Nu realizaţi că răul cât ar fi de machiat
Are doar un singur nume : funcţiile înalte-n stat ?…
Măscărici, ca alde Tudor ne vorbesc de la tribună
Ignorând buna cuviinţă siluind limba română….
Alţii, cu neruşinare ne prostesc, zâmbind întruna,
Ridicând la rang de lege compromisul şi minciuna…
Cât să mai lăsăm păduchii să sugă sângele ţării ?…
Cât să mai privim , apatici și la limita răbdării
Cum se prăpădesc speranţe, cum ne moare viitorul,
Afundându-ne-n mocirlă cum ne compromitem zborul
Spre o societate demnă spre un timp reformator,
Spre-alte zări, mult mai senine, spre-acel falnic viitor ?…
Până când să creadă lumea tu, popor al României,
Că eşti prototipul standard al minciunii şi hoţiei ?…
Ceasul a sunat, vremelnic, și sosit-a timpul, iată,
Voi, ce staţi în adormire, să vă deşteptaţi odată!…
Să-instaurăm puterea legii dărămând legea puterii
Şi să reclădim speranţa pe-ale minciunii ruine,
Reevaluând trecutul să dăm ţării ce-i al ţării
Şi vieţii noastre terne calmul zilelor senine…

ÎN CERNEALA DEZNĂDEJDII…

Tu, ciopor de blânde mioare,
Astăzi pana mi-o înmoi
În cerneala deznădejdii
Din a vieţii-mi călimară
Ca să-ţi scriu ce mă frământă
În oceanul de noroi
În care laolaltă noi
Transformăm viaţa-n povară…

Înotând în compromisuri
Ne-nchinăm la „zei” păgâni
Fără să avem puterea
Să rostim în gura mare
Lungi dureri şi vechi credinţe
Necicatrizate răni
Căci, supuşi ca nişte câini,
Înghiţim tot ce ne doare…

De idei preambalate-n
Fraze mult prea încâlcite
Şi de teorii stupide
Ce nu poţi să le-nţelegi,
De minciuni crude şi crase-n
Adevăruri travestite,
De-oratori de trei minute,
De-ale lor tirade seci,

De Funari, Verdeţuri, Gavre,
Hrebenciuci şi-alte paiaţe
Cu tot circul lor de vorbe
Ce nu poţi să le dezlegi,
De groparii de credinţă
De-ucigaşii de speranţe
Ce dau fără de restanţe
Girul lor strâmbelor legi,

De corupţii vremii noastre
Care cu măiastră artă
Revolta-ţi şi-au însuşit-o
Şi-adevărul l-au furat
Şi pentru un pumn de galbeni
Cinstea au lăsat-o baltă
Tu, popor bătut de soartă,
Încă nu te-ai săturat ?…

Nu-ţi este la os cuţitul?
Nu ţi s-a umplut paharul ?
Nu ţi-a fost de-ajuns o viaţă
Să-nţelegi ce-i de-nţeles?
În atâţia ani de patimi
N-ai gustat destul amarul,
Chinurile, umilirea
Comunistului „progres”?…

Nu ţi-a fost de-ajuns teroarea
Ăstor patruşcinci de ani
Sterpi de orice bucurie
Şi de fericire goi ?…
Eu, sătul de-atâtea vorbe
Şi de luminaţi tirani
În cerneala deznădejdii
Astăzi pana mi-o înmoi

Şi te-ntreb, păstrând speranţa-n
Ziua regăsirii tale:
Tu, popor de mămăligă
Şi turmă de blânde oi,
Cât mai stai s-aştepţi dezastrul.
Cât mai suporta-vei oare
Minciuna făr-de hotare
Şi noianul de nevoi ?…

LATRĂ CÂINELE DE PAZĂ

(sau libertatea presei…)

Latră câinele de pază
Latră a pustiu
Nimeni nu mai e s-auză
Ce cu toţii ştiu.

Caravanele minciunii
Trec nepăsător
Peste crezul şi speranţa
Bietului popor.

Latră câinele de pază
În tiraj redus
Dar lătratul lui n-ajunge
Pân-acolo sus.

Lungul braţ al imposturii
Îl strânge de gât
Latră câinele de pază
Şi n-are decât…

Latră câinele de pază
Mai mult scheunat
Încă două luni şi rostul
Lui s-a terminat…

Căci de-acum, mai mult v-a linge
Unde trebă lins
Latră câinele de pază
Tot mai trist… Mai stins…

VOR ÎNŢELEGE OARE ?

(versuri albe)

Ce lung e drumul
De la bob la spic
Şi de la spic la pâine…
Iar azi, noi grâul îl vindem pe nimic…
Dar mâine
De nu v-a fi s-avem destulă pâine,
Vor înţelege oare-ntr-un târziu
Şi cei ce mai vorbesc, deşi nu ştiu,
Ce lung e drumul
De la spic la pâine ?…

VENI-VA, ODATĂ, VREMEA

În a timpului clepsidră ce-i o viaţă ?: o secundă,
Un grăunte din nisipul înecat de-a mării undă,
N larga timpului genune veşnic semn de întrebare,
O minune a naturii , ori a naturii eroare ?…
Trist, mă tot gândesc la unii, (şi mai sunt destui pe lume)
Ce a lor nimicnicie o transformă în minune,
Ca-mpuţitele jivine ce se schimbă doar la păr
Din corupţie fac lege, din minciună – adevăr,
Din necinste fac virtute, noaptea o transformă-n zi
Nici că se gândesc că, totuşi, s-au născut spre a muri…

Ce le pasă lor de plebe când au pâinea şi cuţitul ?…
Ei sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul !
Ce le pasă lor că ţara-i la un pas de faliment
Când şi-au tras salarii grase în guvern şi-n parlament ?…
Ce dacă pe harta lumii-s , iată, două Românii ?
Ce dacă, pentru a doua, se mai moare-n puşcării?
Ce le pasă că Moldova-i stăpânită de străini
Când, lipiţi de-ale lor scaune, au şi vile şi maşini?…
Ce dacă pământul ţării plânge că n-are ţărani?
Ce dacă ţăranul nostru nici de-o sapă n-are bani ?
Ce le pasă lor că ţara-i înglodată-n datorii?
Ei să fie-n veci stăpânii bietei noastre Românii !…

Dumnezeul lor e banul. Nu contează în ce fel
Îl câştigă. Important e să îl aibe-n portofel…
Şi fac toţi pe dracu-n patru doar ca să-şi atingă scopul:
Marca, lira şi dolarul… După ei vie potopul!…
Şi adună şi adună la averi pe orice cale,
Ţară, adevăr, credinţă pentru ei sunt vorbe goale…
Pentru doi arginţi şi mama să şi-o vândă sunt în stare
Nu tu urmă de conştiinţă, nu tu pic de remuşcare…

Dar veni-va-odată vremea când vor, musai, să răspundă
Şi secunda lor de viaţă nu putea-vor s-o ascundă !…

NEDUMERIRE…

Vieţii i-am gustat nectarul
Dar mi s-a rupt mai ieri în drum
Căruţa plină de amarul
Tranziţiei la nu ştiu cum…

Iluziile-mi s-au scurs în fumul
Minciunilor PeDeSeRe
Şi nici că pot pricepe drumul
Tranziţiei la nu ştiu ce…

Am tot crezut că ipoteca
Plătită scump, mulţi ani la rând
Va mai scurta niţel poteca
Tranziţiei la nu ştiu când…

Prostit, mi-am pus o întrebare
La care nici că pot răspunde :
Ce-o fi această-amăgitoare
Tranziţie la nu ştiu unde ?…

DE CE ?…

De ce aţi mai murit, voi tineri ce-n libertate aţi crezut
Răscumpărând cu viaţa voastră ale istoriei greşeli
Când sfânta noastră libertate pe mâini nedemne-a încăput
Şi o luăm de la-nceput trăind şi azi la fel ca ieri ?…

De ce ai mai murit, Cristoase când după două mii de ani
E tot minciuna suverană și răul tot pe primul loc ?…
Pe doi arginţi ne vindem cinstea, pe adevăr nu dăm doi bani,
Şi preaslăvindu-i pe tirani ne vă(i)cărim de nenoroc…

De ce mereu, când vine vremea s-alegem între rău şi bine
Fatal, alegem compromisul și-acelaşi mincinos trecut ?…
Ce crud blestem ne urmăreşte, ce pacoste în loc ne ţine
De zborul înspre zări senine noi îl ratăm chiar la-nceput ?…

De ce în lumea asta strâmbă tot ce-i mai rău ne este scris
Şi la o viaţă verticală voinţa noastră e imună?…
De ce suntem tot noi aceia mereu împinşi spre compromis,
De ce e adevărul vis și viaţa noastră o minciună?…

De ce e legea fărdelege și cinstea-egală cu prostia
Iar bişniţarii şi corupţii sunt socotiţi mereu deştepţi?…
De ce dispreţuim valoarea și adevărul, şi-omenia
De ce, de veci, în România stăm în poziţie de drepţi ?…

De ce aţi mai muri, voi tineri ce în dreptate aţi crezut ?…
De ce aţi sângerat zadarnic îndurerând pe taţii voştri
Când peste jertfa voastră sfântă azi „trandafirii” au crescut
Şi-n somnul care naşte monştri iar am căzut… Iar am căzut…

CÂNTEC…

Foaie verde floare rară
A minciunilor povară
Se aşterne-apăsătoare
Peste ţară….

Foaie verde frunză lată
Adevărul nu se-arată
Nicidecum şi poate chiar că
Niciodată…

Foaie verde flori de tei
Văcăroi şi Chebelei
Au făcut din nesimţire
Obicei…

Foaie verde busuioc
Răul – tot pe primul loc
Adevăr şi echitate
Nu-s deloc…

Foaie verde foaie foaie
A minciunilor puhoaie
Nu-i zăgaz în ţara asta
Să le-ogoaie…

Ne sufocă, ne-mpresoară
Ne înneacă, ne omoară,
Foaie verde adevărul
Floare rară…

PREA REPEDE UITARĂM…

Ce repede uitarăm vremea
Când nopţi întregi stăteam la rând
Pentru o palmă de slănină
Sau pentru bietul kil de lapte
De gerul iernii friguroase
Dar şi de frică tremurând
Tăcuţi, dar blestemând în gând
Scârboasa comunistă noapte…

Prea repede uitarăm jertfa
Nevinovaţilor copii
Ce pentru libertatea noastră
Degeaba-n stradă au murit…
Căci astăzi, nesiliţi de nimeni
Zâmbind, noi construim consensul
Dintre minciuni şi adevăruri
Dintre călău şi osândit…

DAR PÂNĂ CÂND…

Motto:
„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi„
-M. Eminescu-

Împresuraţi, fatal, de ceaţa mizeriei acestei lumi
Suntem inapţi să ne desprindem de blestematele minciuni
Care golesc cuvântul lege de orice strop de conţinut
Servite în meniul zilnic atâtea câte-au încăput

Aceleaşi trâmbiţe-nvechite ne cântă zilnic tot mai fals
Acelaşi kazacioc sălbatec ce-are pretenţie de vals
Acelaşi sunet de fanfare din ce în ce mai fad şi gol
Acelaşi bal mascat, în care aceiaşi au acelaşi rol

Dansăm în muzica drăcească a celor fără Dumnezeu
Şi ne mirăm că dansul nostru pe zi ce trece-i tot mai greu
Indiferenţi, privim cum totul devine-ncet o mascaradă
Blasfemiind cu nesimţire copiii ce-au murit în stradă

Cinismul celor care cântă ne lasă zilnic tot mai goi
Şi mlaştina fărădelegii se-ntinde groasă peste noi
Impertinenţa celor care vorbesc întruna de progres
E zilnic tot mai enervantă și tot mai greu de înţeles

Minciuna – marea suverană e mai presus de orice lege
(O, cum nu vine iarăşi Ţepeş de-acest blestem să ne dezlege !)
Iar adevărul – o fantasmă, un vis, o boare, o himeră,
O raritate a naturii în zbuciumata noastră eră

Cruzii călăi, care pe vremuri sadic scoteau untul din noi
Îmbracă azi haine de îngeri, de salvatori şi de eroi
Şi-aceia care tinereţea și-au prăpădit-o-n închisori
Rămân (probabil pe vecie) borfaşi, bandiţi şi trădători

De-un „cincinal” ne cântă-aleşii aceeaşi veche melodie
Ce noi am fi dorit-o moartă-n acel fierbinte decemvrie
De-un „cincinal” aceleaşi chipuri cu-a lor lemnoase cuvântări
Ne-ndeamnă să avem răbdare… Dar până când s-avem răbdări ?…

Dar până când, iubiţi tovarăşi să ne uităm pasivi la voi
Cum fără pic de remuşcare împingeţi ţara în noroi?…
Dar până când, iubiţi tovarăşi să mai trăim „original”
Şi să o ducem tot mai jalnic din „cincinal” în „cincinal”?…

Împresuraţi fatal de ceaţa mizeriei acestei lumi
Sătui până în gât de toate, sătui de vorbe, de minciuni
Odată şi odată-n stradă ieşi-vom toţi încă o dată
Ca să simţiţi pe pielea voastră ce-i mămăliga explodată !….

ŞI IARĂŞI DE CE…

Juma de viaţă-am risipit pe vise
Şi încă-un sfert l-am cheltuit în van
Tot construind iluzii interzise
Şi tot bătând la porţi mereu închise
Pentru un fiu de amărât ţăran…

Din ce-a rămas, am împărţit frăţeşte
Şi la prieteni, dar şi la duşmani…
Durerea mea-i rostită româneşte:
De ce ne bunăstarea ocoleşte
Şi avem parte numai de tirani ?…

EU NU VREAU DECÂT SĂ TRĂIESC…

– Unora, de mă-ntrebară ce vreau -

Eu nu vreau decât să trăiesc. Onest.
M-am săturat de-atâta vorbărie
Şi călăuză nu mai vreau să-mi fie
Lumina orbitoare de la est.

Eu nu vreau decât să trăiesc. Acum.
Nu mâine. Nu poimâine. Nici apoi.
M-am săturat de multele nevoi
M-am săturat de-ntortocheatul drum

Pe care ni-l arată zâmbitori
Protagoniştii crizei actuale,
Tot felul de rebuturi sociale,
Tot felul de-mbuibaţi şi profitori.

Eu nu vreau decât să trăiesc. Cinstit.
Ca orice om cinstit din România…
Corupţia, minciuna şi hoţia
Îmi stă în gât şi nu pot să le-nghit.

Vreau să muncesc şi să câştig. Să râd.
Să cânt. Să pot dormi în pace
Că nu mai fac în viaţă ce nu-mi place.
Eu nu vreau decât să trăiesc. Atât.

CREDINŢĂ

Rafinăriile minciunii
Produc minciuni la nesfârşit
Din ce în ce mai rafinate
Şi tot mai greu de înghiţit

Tentaculele fărdelegii
Se-ntind perfide peste ţară
Sufocă orice gând de bine
Silind speranţele să moară

Tot mai aproape-i catastrofa
Şi la un pas de noi abisul
Şi peste tot şi peste toate
Zâmbeşte ca un clown alesul

Când se pricep prea mulţi la toate
Şi-n fond mai toţi la mai nimic
Când mulţi minciuna-o cară-n spate
Şi de-adevăruri de dezic

Când fabricile de minciună
Produc de nu mai prididesc
Prăpastia-i tot mai aproape
De plaiul nostru strămoşesc

Când albul pur devine negru
Şi adevărul mincinos
Când tot escrocu-i om integru
Şi-urâtul trece drept frumos

Când cea mai neagră dintre nopţi
Devine însorită zi
Când în mănoasa noastră ţară
Abia putem a mai trăi

E tot mai lângă noi abisul
Să ne salvăm e tot mai greu
Dar ne rămâne încă visul
Şi-ncrederea în Dumnezeu…

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)