Literatură de sertar… (1)

poezie rime versuri scrisoare pana scris calimara cerneala Literatură de sertar... (1)

Francisc Bouda: Iartă-mă,Dane, că te „bombardez” cu scrierile mele. Știu că nici unul dintre cititorii blogului tău nu va avea răbdarea necesară pentru a citi până la capăt aiurelile scrise de mine. Te rog totuși (dacă mai ai destulă înțelegere) să le faci publice. Cine știe, poate că mai există cineva dispus să citească ce scriu.

(urmează un copy-paste)

Oare există om pe această planetă care nu a ”scris” în existenţa lui o “poezie” ?…
Nu cred….
Mi-a “picat” în mână un caiet în care mi-am scris gândurile în urmă cu vreo 15 ani, în perioada tulbure a anilor 90. Am recitit aceste notiţe şi m-am decis să le editez în format electronic, pentru a putea să le transmit şi altor oameni , convins fiind că merită citite.
Caietul are “titlul” :
FILOZOFII LA UN PAHAR DE ŢUICĂ – TENTATIVE DE POEZIE…
Tot ce urmează este o transcriere exactă a acestui caiet…

Motto: “Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad…

-M. Eminescu -

SUNT TRIST…

Sunt trist … Şi nu mai am puterea
Cu viaţa să mă pot lupta…
Şi trece toamnă după toamnă
Şi se adună-n urma mea…

E sufletu-mi pustiu…. Ca marea
Fără vreo urmă de catarg…
Şi destrămate-a mele vise
Ca valuri ce de ţărm se sparg…

Şi mă usuc… Precum copacul
De vânturi scos din rădăcini…
Şi rătăcesc precum străinul
Bezmeticind printre străini…

Dorinţele-mi, o mie una
Nu le-nţelege nimenea…
Şi trece toamnă după toamnă
Şi se adună-n urma mea…

IARĂŞI TOAMNĂ…

Iarăşi toamnă… Iarăşi ploi…
Frunze moarte pe alei…
Viaţa ?: lung şir de nevoi…
Moartea?: o erată-a ei…

Un greiere în grădină
Singuratec, cântă trist:
“Străin în lume străină
Eu de ce să mai exist ?…”

După ce-a cântat o vară
Sub zăpadă, îngheţat,
Va muri cu întrebarea:
Eu de ce am mai cântat ?…

PLOUĂ…

Plouă ca-ntr-o poezie,
Plouă ca într-un decor,
Printre stropii reci de ploaie
Abia pot să mă strecor…

Iar Golgota nopţii parcă
Abia pot de o mai urc…
Şi meandrele vieţii
Abia pot să le descurc..

Dar la poarta fericirii
Disperat, zadarnic bat…
Cine, azi , să mai audă
Al meu strigăt disperat ?…

Cine poate să-nţeleagă
Toate rănile ce dor?…
Plouă ca-ntr-o poezie…
Plouă ca într-un decor…

ÎN CALENDAR E ALTĂ TOAMNĂ

De bruma toamnei, veştejite.
A moarte florile suspină
Şi-aceleaşi frunze-ngălbenite
Covor fac , moarte, pe alei…
Acelaşi cântec trist de greier
Se-aude stins de prin grădină…
În calendar e altă toamnă…
Aceeaşi, doar tristeţea ei…

Şi va muri din nou pădurea
Căci frigul iernii-i la un pas
Şi nemiloasă, grea, securea
Din trupul ei iar va muşca…
Va sfârâi focul în vatră
Şi ascultând al nopţii glas
Noi reclădi-vom iar speranţa
Şi plânsul toamnei-l vom uita…

Vom bea din nou răchia fiartă
Şi amintiri vom depăna,
Uita-vom şi de frunza moartă
Şi de al toamnei trist decor;
Şi pentru încă-o lungă vară
Noi energii vom aduna…
În calendar e altă toamnă,
Aceleaşi frunze, însă, mor…

SE ÎNSERA, IUBITO…

Se însera, iubito, şi licurici zburau
Iar noaptea era parcă nedezlegat mister
Şi eu eram în stare şi luna de pe cer
Cu-alaiul ei de stele cu tot în dar să-ţi dau…

Se însera iubito… Şi amândoi credeam
Că visul nostru candid nicicând nu va pieri:
De-ar fi sfârşitul lumii, noi tot ne vom iubi…
Ah , de ştiam atuncea ce-amarnic mă-nşelam…

O floare viaţa noastră… Iar teii numai floare,
La umbra lor făcut-am grămezi de promisiuni
Şi nu ştiam, iubito, că spui numai minciuni
Credeam şi eu, ca prostul, că dragostea nu moare…

Credeam în veşnicie… Credeam în cineva
Şi cineva acela doar tu, doar tu erai…
Credeam în nemurire, în dragoste şi, vai,
Se însera, iubito, încet se însera…

RUGĂ…

-la mormântul “seniorului”, acest Cristos al vremurilor noastre… -

Ai preschimbat o viaţă pe-o idee
Şi ţi-ai lăsat trecutu-n puşcării
Azi eşti pământ… Noi suntem (încă) vii
Dar viaţa noastră fără tine ce e ?…

Mai marii zilei ţi-au săpat mormântul,
Bieţi politruci, prea jalnici farisei
Ce-onoarea şi-au vândut-o pe doi lei
Şi-au murdărit cu umbra lor pământul…

Viaţa ta întreagă – doar prestanţă
Şi bătrâneţe făr-de tinereţe…
Eu, mai sărac cu încă o speranţă
Şi mai bolnav cu încă o tristeţe

Deşi tardiv, umil îţi cer iertare
În numele acestui biet popor,
În numele nădejdii-n viitor,
În numele speranţei ce nu moare,
În numele ideii de dreptate
Şi adevăr, ce încă e pribeag,
În numele martirilor ce zac
Fără de cruci în locuri neumblate…

Iartă-i Cornele!… Iartă-i pentru toate,
Iartă-i, Cornele!… N-au ştiut ce fac…

SPERANŢĂ…

-în prag de alegeri-

Nici doine nu mai plâng
Nici nu mai râde hora
Ci-s doar minciuni ce frâng
Nădejdea tuturora…

Căci de la mic la mare
Şi pân-la preşedinte-s
Minciuni în Niagare
Hoţie – cât cuprinde…

Cât timp fărădelegea
Se plimbă-n ţară-n voie
Nevoie-avem de Ţepeş
De adevăr – nevoie…

Dar, de va fi să fie
Nu e departe ora
Când doinele vor plânge
Şi râde-va iar hora…

E LUNGĂ NOAPTEA…

E lungă noaptea, vai, cât e de lungă
Când somnul nu mai vrea să-mi fie-amic
Şi-afară bate vântul şi e frig
Şi n-am cafea… şi nici un leu în pungă…

E mare noaptea, vai, cât e de mare
Când singur bezna ei o pritocesc,
Când n-am motive să mă-nveselesc,
Când nimeni nu-nţelege ce mă doare…

E tristă noaptea, vai, cât e de tristă
Când bezna ei eu singur o înfrunt
Şi pentru zori speranţe nu mai sunt
Iar pentru-apoi nădejdi nu mai există…

E noaptea noapte, vai, cât e de noapte
Când pentru bine nu mai sunt nădejdi,
Când adevăruri şi dreptăţi fireşti
Sunt astăzi doar abia rostite şoapte…

E lungă noaptea, vai, cât e de lungă
Şi rece, blestemată şi pustie…
Dar o înec în deţul de răchie
Că de-asta am, o iarnă să-mi ajungă…

Chit că nu am nici o para în pungă…

CÂNTEC DE TOAMNĂ…

Toamna-şi scutură copacii
De prinos şi frunze moarte
Cu un an, ca o secundă
M-am apropiat de moarte

Depănând din ghemul vieţii
Biet actor fără de vină
Am tot aşteptat potopul
Care nu mai vrea să vină…

Tot tărându-mi neputiinţa,
Mai cu chiu şi mai cu vai
Am tocit de tot credinţa
În blagoslovitul rai…

Trist, un greier în grădină
Plânge-a toamnă şi a moarte,
Moarte candidă şi lină
A nădejdilor deşarte…

Plânge-a nemiloasă soartă,
Plânge-a viaţă de ascet…
Din copac , o frunză moartă
Cade pe alee-ncet…

Vântul, fluierând a toamnă
Prin grădinile pustii
Gândurile-mi le îndeamnă
Tot mai mult spre reverii…

O broscuţă companie-mi
Ţine cu al ei oac-oac…
Încă-o frunză arămie
Cade moartă din copac…

Dezgolit, ca şi copacul
De iluziile-mi deşarte
Cu un an , ca o secundă
Mă apropiai de moarte…

ELEGIE…

-d-nei L-

O, vis pierdut!… Mistuitoare sete-n
Deşertul vieţii mele făr-de rost,
Iubire rătăcită, ce ai fost
Răpusă de a timpului pecete

Eşti mărul interzis din paradisul
Demult pierdut al tinereţii mele,
Ca-nfiorarea unei nopţi cu stele
Din care-n zori rămâne numai visul…

Căci frumuseţea ta de Afrodită
Şi glasul tău, blând clinchet de cristal,
Le-a înecat demult al vremii val
Şi azi eşti doar o floare ofilită…

Copiii mei puteau să-ţi spună mamă
În seri târzii cu lună la fereşti,
Tu, preafrumoasă zână din poveşti
Ce azi eşti doar o poză într-o ramă…

Puteai să fii al vieţii mele soare
Iar eu puteam să-ţi fiu luceafăr blând
Viaţa noastră veşnic legământ…
O, vis pierdut şi ofilită floare !…

NEDEFINIRE…

M-aş culca, da-i prea târziu
M-aş trezi, da-i prea devreme
Aş visa, dar nu mai ştiu
De mai am în viaţă vreme

M-aş duce, dar nu am unde
Aş veni, de un-să vin?…
Aş uita, sau m-aş ascunde
De al sărăciei chin

Aş zbura, dar nu ştiu cum
Aş cădea de nu m-aş teme
M-aş trezi, da-i prea târziu
M-aş culca, da-i prea devreme…

ÎNAINTEA ULTIMEI TĂCERI…

Te-am aşteptat… Te-aştept şi-acum…
Dar n-ai venit nici azi nici ieri
Tăcerile să le ucidem
Naintea ultimei tăceri…

Ţi-aş fi şoptit cuvinte tandre
Împachetate-n mângăieri
Iubirea mea ţi-aş fi şoptit-o
Naintea ultimei tăceri…

Am fi-mpărţit şi rău şi bine
Şi bucurie şi dureri…
Aşa, rămase doar regretul
Că n-ai venit nici azi nici ieri

Naintea ultimei tăceri…

SINGURĂTATE…

Noapte lungă, noapte ternă
Noapte rece şi pustie
Ce n-aş da să nu fiu singur
În a ta împărăţie !…

Noapte tristă, noapte neagră
Noapte udă de răpciune
Ce n-aş da să am la cine
Deznădejdiile-mi a spune!…

Dar în juru-mi e tăcere
Linişte e ca de moarte
Nimeni nu-i să înţeleagă
Visele mele deşarte…

Numai eu…Şi a ta beznă
Peste toate e stăpână…
Noapte searbădă şi rece
Noapte rea, noapte hapsână…

ŞI IARĂŞI SINGURĂTATE…

Dintre zecile de prieteni
Care i-am avut în viaţă
Nu-I nici unul, azi, să umple
Tot pustiul ce mă-nhaţă

Numai Tinca, căţeluşa
Şi Napoleon, mârtanul
Îmi mai îmblânzesc tristeţea
Şi-mi mai înţeleg aleanul

Încolo, doar noaptea neagră,
Mult prea neagră şi pustie
Şi în faţa mea paharul
Lângă holba de răchie…

ÎN TOAMNA ASTA…

În toamna asta parcă-s
Mai trist ca de-obicei
Căci tare mă încearcă
Tristeţi fără temei

Mâine, mai trist ca astăzi
Şi azi mai trist ca ieri
Că nimeni nu aude
Umilele-mi păreri

Că tot încerc zadarnic
Să-mi aflu-n lume loc
Să regăsesc cărarea
Pierdutului noroc

Să reclădesc speranţa-n
Incertul viitor
Să uit că deznădejdea
Şi rănile mă dor

Să nu mai iau în seamă
Povara că exist
În toamna asta calmă
Ce mă găseşte trist…

AUTOPORTRET

Sătul de minciuni şi confuzii
Eu sunt visătorul. Bolnavul
Rob al ţigării şi sclavul
Eternelor mele iluzii…

În veci perdantul în toate
Ce crede şi speră în van
Să iasă curat la liman
Să iasă integru din noapte…

Clădind din nimic şi tăcere
Speranţe cu aripi de ceară
De-i zi, de e noapte, de-i seară
Sunt robul iluziilor mele…

ALE VORBELOR GOALE PUHOAIE…

Ale vorbelor goale puhoaie
Dărâmă şi ultimul dig
Şi nu le rezistă nimic
Şi nu e zăgaz să le-ogoaie

Minciuni şi minciuni în tornade
Ne-neacă, ne-nghit, ne-otrăvesc
Frumos aranjate-n tirade
Spumoase, ce nu contenesc

Şi nu este casă, odaie
Să n-aibe-acolo-un ecran
Din care să curgă taman
Ale vorbelor goale puhoaie…

ÎMBĂTRÂNESC…

Îmbătrânesc degeaba şi mă cufund în tină
Tot aşteptând o ploaie ce nu mai va să vină
Să vină cu torente, să măture în cale
Minciuni şi nesimţire, mişei şi haimanale.
Să vină viitura, să ducă peste mări
Cea clică parvenită a bietei noastre ţări.
Să vină furibundă, să tune, să trăsnească
Toţi hoţii şi mişeii din Ţara românească.
Să spele-ntr-o secundă tot jegul ăstor ani
Sătui de vorbe moarte şi “luminaţi” tirani…
Şi-mbătrânesc aiurea şi nici că-mi aflu vină
C-aştept demult furtuna ce nu mai vrea să vină…

CE-A FOST IUBIRE IERI…

Abisul neîmplinirii mele
Mi se deschide-adânc în faţă
Şi negrul hău al deznădejdii
Încet-încet în el mă-nhaţă
Prăpastia singurătăţii
Face din viaţa mea un chin
Din ce-am iubit mai ieri rămâne
Azi un prelung şi trist suspin…

Al îndoielii şarpe lung
Îşi face cuib în a mea viaţă
Şi-otrava lui ucigătoare
Iese perfid la suprafaţă
Mă îndoiesc de mine însumi
De Dumnezeu mă îndoiesc
Şi nu mai cred nici în cea care
Mai ieri credeam că o iubesc

Masivul zid al suspiciunii
Între noi doi se interpune
Şi în afară de nimicuri
Nimic nu mai avem a spune
Iluzia că ne-nţelegem
Ce rost mai are s-o hrănim
Când în afară de tăcere
Noi doi nimic nu împărţim?…

Credeam, mai ieri, că veşnicia
E însăşi dragostea de ea
Credeam că ea e fericirea,
Credeam că ea e viaţa mea
Credeam în tot ce ea respiră
Credeam în ea nestrămutat
Iar azi, din crezul meu rămâne
Un vis urât, un vis ratat…

Al îndoielii şarpe lung
S-a cuibărit în viaţa noastră
Şi-otrava lui ucigătoare
A otrăvit iubirea castă…
Şopârlele minciunii, crude-şi
Împrăştie a lor venin
Ce-a fost iubire ieri e astăzi
Numai un trist, prea trist suspin…

MINUNE BLONDĂ

-Mariei jr.-

Minune blondă cu-ochi de catifea
Năsucul cârn şi gura de dulceaţă
Eşti raţiunea, rostul meu în viaţă
Eşti Dulcineea, eşti crăiasa mea.

Eşti soarele ce luminează blând
Destinul meu de-etern îndrăgostit,
Eşti aripă în zboru-mi chinuit
Eşti melodia în al vieţii-mi cânt.

Eşti muzica ce-o cântă cald o stea
Când dimineaţa se înneacă-n rouă
Eşti bucuria florilor când plouă
Minune blondă cu-ochi de catifea…

DE NUMĂR PÂNĂ LA ZECE…

Toamnă după toamnă trece
Anii mei la fel se duc
Cât ai zice pân-la zece
Mă-ofilesc şi mă usuc…

Înflorit-am ca o floare
Floare roşie de mac
Ce stă-n lan, răzând la soare
Şi petale-i se desfac.

Ce apoi, când cald, a pită
Mirosind se coace lanul,
Roşie, dar ofilită
O coseşte calm ţăranul

Înverzit-am, ca o frunză
Verde frunză de alun…
Astăzi, cine să-mi răspunză
De ce anii mi-i adun?…

Toamnă după toamnă trece
Anii mei la fel se trec
Cine poate – înţelege,
Că eu nu pot să-nţeleg…

SIMPLE RIME

Norii stau grămadă, undeva la est,
Noi n-avem umbrele, nici măcar de soare
Ţara toată parcă-i un imens arest
Disperarea frige… Deznădejdea doare…

“Nu ne vindem ţara” o biată lozincă-i
A lui Ion cel care vrea-a muri sărac
N-am putea-o vinde. Asta numai fiindcă
Au vândut-o alţii de juma de veac…

Şi în loc de diguri, am făcut tratat
Cu marele frate din soare-răsare…
Peste biata ţară nori s-au adunat
Şi n-avem umbrele… Nici măcar de soare…

NOAPTEA E SPRE DIMINEAŢĂ…

Noaptea e spre dimineaţă
Nopţi se duc… Zilele zboară…
Trece trenul numit viaţă
Numai eu rămân în gară

Cu valiza lângă mine
Plină cu nădejdi deşarte…
Numai trenul meu nu vine…
Trenul meu e tot departe…

Aştept făr-să-mi aflu vină
Că o viaţă-am aşteptat…
Trenul meu nu vrea să vină,
Trenul meu a deraiat…

Noaptea e spre dimineaţă
Şi mă-ntreb, a câta oară?…
De ce-n trenul numit viaţă
Unii vin, alţii coboară ?…

Numai eu rămân în gară…

EU N-AM SĂ PLEC DE-AICI…

De-aici eu n-am să plec. Aici
Rămân până la moarte.
E colţul meu de lume-aici
Şi nu în altă parte…

Aici văzut-am într-o zi
Întâia dimineaţă,
Aici vreau eu să pot iubi
Şi să îmi văd de viaţă.

Tot dus am fost printre străini
În alte părţi de lume
Niciunde n-am prins rădăcini
Şi n-am făcut renume.

E rădăcina mea aici
De şapte generaţii:
Bunicii n-au plecat şi nici
Bunicii lor şi taţii…

Bătuţi de soare şi de ploi
Ţărani au fost o viaţă
Şi griji, arşiţe şi nevoi
Le-au înfruntat pe faţă

De viaţă nici că s-au temut
Trăit-au zile grele
O streaşină şi-un aşternut
Au fost a lor avere

Au construit aici un sat
Şi-aici dorm în mormânt….
Iar dacă ei nu au plecat
Eu să mă duc ?… Nici gând!…

E groapa mea săpată- aici
Şi nu în altă parte…
De-aici eu am să plec, de-aici
Când voi pleca spre moarte!…

NOI MULŢAM ÎŢI SPUNEM, DOAMNE…

Geme podul sub povara
Roadelor acestei toamne
A trecut, fierbinte, vara
Şi mulţam îţi spunem, Doamne!…

Am trudit, trudit ca robii
Şi a curs din greu sudoarea
A noastră fusese truda,
A ta, binecuvântarea…

A fost grea şi lungă vara
Şi muncile – nu puţine
Până am umplut cămara
Pentru iarna care vine.

Cucuruzul, grâul, şunca
Stau în pod acum, cuminţi
Aşteptând să răsplătească
Chinul zilelor fierbinţi.

Vom mânca o iarnă-ntreagă
Ce-a rodit, mănoasă, glia:
Mămăliga, varza, pita,
Crumpii, vinul şi răchia…

Podu-i plin. E grea povara
Roadelor acestei toamne…
C-am putut munci o vară
Noi mulţam îţi spunem, Doamne !…

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)

Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   
Comentează acest subiect
Acest articol a fost publicat de , luni, 10 octombrie 2016 in categoria Guest Post, Literatura. Poti sa urmaresti raspunsurile catre acest articol prin RSS 2.0 feed. Poti sa adaugi un comentariu, sau poti sa pui un trackback (link) de pe propriul tau site:

Ctrl + C pentru a copia linkul

5 comentarii la subiectul “Literatură de sertar… (1)”

  1. Francisc întâiul

    Mulțumesc, Dane.

  2. Severus

    Ai avut dreptate in a doua propozitie :) cu exceptia ca nu sunt aiureli.

  3. Andrei D

    Am citit ceva cu mare placere, multumesc Francisc!

RSS

Trackbacks

  1. Literatură de sertar… (2)
  2. Literatură de sertar… (3)

Adaugă un comentariu

Autentifică-te pe site și nu va mai trebui să completezi căsuțele de mai sus.

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »

 

Acum poți adăuga pe site, propriile tale articole. Click aici !


Ultimele discutii de pe forum

Subiect -----------------------------------------------------------------  Mesaje   Ultimul comentariu
Setari pentru Widows Security Center9
Spionare telefon mobil25Teo
Canon PIXMA MP250101Gabi
Site Anunturi2Dan
Problema retea wireless30Calin
Caut Un Administrator la forum4SIRCORE
Cum fac un site ?6Codex
Numar de postari pe un sablon in blogger.1Florin Stan
Reactivare cont facebook1George Comi
Probleme cu telefon Allview P6 Life11Claudiu

Anunturi Gratuite