Înainte de orice, să aflăm ce-i educaţia?
De-a lungul anilor, educaţia ca parte integrantă a eticii şi moralei dar mai ales a pedagogiei, a fost definită, dar şi înţeleasă, în fel şi chip.
Pe scurt, voi aminti doar câteva:
“Educaţia este abilitatea de a asculta aproape orice lucru fără să-ţi pierzi răbdarea sau încrederea în tine” (Robert Forst);
“Educaţia este ca un pom fructifer, dacă nu e altoită, face fructe mici şi acre” (R Frost)

În ce priveşte educaţia copiilor, acest concept (educaţia) a fost definit de Democritos ca… “Un lucru gingaş. Când duce la rezultate bune, ea n-a fost decât luptă şi grijă; când nu reuşeşte, durerea nu mai cunoaşte margini“. Exact, am putea spune, că în cazul celor doi minori din Bistriţa care, din câte probabil se ştie, şi-au maltratat (aproape de omor), ziua în amiaza mare, un coleg şi prieten de-al lor (cu toţii, consumatori de droguri!) pentru nişte motive puerile! Cazul, cu scene terifiante, des şi amplu mediatizat de către diverse televiziuni cât şi pe internet, a stârnit indignarea opiniei publice, iar agresorii (pare-se, elevi de liceu!) au fost arestaţi şi cercetaţi, urmând să-şi primească, probabil, pedeapsa cuvenită.

Un caz izolat, întâmplător, poate că veţi spune. Nu, dimpotrivă. Realitatea-i cu totul alta.
Pentru că, aşa cum aflăm aproape zilnic, mai ales din presă (multe asemenea cazuri, dar şi mai şi(!), rămân… ne aflate!), în România de azi, asemenea întâmplări (cazuri) sunt cu duiumul! Îndeosebi în rândul minorilor!

În acest cadru al lipsei de de educaţie se înscrie, cred, şi cele întâmplate (excesiv comentate pe tv) în familia mai de mult dezbinată a fostului deputat Cristian Boureanu. Progenitura acestora, o copiliţă de numai 15 ani, cu nenumărate şi dese purtări indecente, unele chiar revoltătoare (dată printr-o hotărâre judecătorească în creşterea şi îngrijirea tatălui biologic), a fost, mai zilele trecute, “eroina” principală a unor scene penibile, derulate în plină stradă! Atitudinea sa reprobabila faţă de părinte, de cel care ani în şir a crescut-o şi îngrijit-o, dovedeşte nu numai o structură moralo-psihică deficitară cu fireşti şi numeroase semne de întrebare, dar mai ales o educaţie precară sub toate aspectele…
Cine-i de vină? În primul rând ea, copiliţa. Asta-i părerea mea. Nu absolvă însă cu nimic rolul determinant pe care trebuia să-l aibă, încă din primii ani de viaţa ai copilului, familia: tata şi mama. Cei care au datoria morală şi legală de a-l creşte şi educa într-un climat cât mai sănătos (fizic, etic şi moral). Ceea ce, din motive lesne de înţeles, în cazul aflat în discuţie, nu s-a prea întâmplat! Aceasta în ciuda faptului că, din câte se ştie (dacă se ştie?!), adeseori, cea mai bună metodă de îndreptare în educaţia copiilor noştri este să ne corectăm exemplul personal pe care i-l oferim.

Copilul, până la adoloescenţă, este ca o bucată de ceară pe care o putem modela aşa cum vrem. De unde şi expresia: x, n-are (sau are) cei şapte ani (acum ,6!) de acasă!
“A-i instrui pe tineri cum se cuvine – spunea Jhon Amos Camenus – nu constă în a le vârî în cap o mulţime de cuvinte, fraze, exprimări şi opinii ale unor autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile“. Deci, un rol important în educaţie are, deopotrivă, şi şcoala, acolo unde copii petrec o bună şi însemnată perioadă a vieţii. De câtva timp se vorbeşte şi la noi (copiind şi în acest domeniu, Occidentul!) şi de “homeschooling” ceea ce, în traducere, înseamnă “educaţie-acasă“.
O fi! Dar, tot ca o părere a mea (şi cred că, nu numai), “homeschooling”-ul împiedică accesul legal la învăţământul general obligatoriu, nu? Şi atunci?!…
Despre aceasta cât şi despre modul în care se percepe (şi se face) educaţia copiilor în România, promit să revin, cu permisiunea Dumneavostră, într-un eventual şi proxim articol…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)