Istoria spălatului

1 i4 Istoria spălatului

Istoria spălatului şi nu numai…

- AMINTIRI DIN SECOLUL AL XVI-lea -

Spalatul frecvent -si nu numai pe maini -este una dintre cele mai eficiente si mai simple metode prin care poti evita imbolnavirea si raspandirea bolilor. Pentru preintampinarea lor se recomanda insa spalarea intregului corp, cale sigura de mentinere a bunei sanatati, mai ales acum in pandemie. Dovada peremptorie a acestei obisnuinte sunt si unele documente provenite din timpuri indepartate. Iata, spre exemplu, care era situatia in Anglia secolului XVI. Asa ca atunci când va veti spala şi nu o sa va placa temperatura apei, gânditi-va la următoarele lucruri de prin anii… 1500. O adevarata si sugestiva istorie nu numai a spalatului ci si a intregii vieti sociale:

- majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie… Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet de flori la nuntă.

- baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii – ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (”Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie”) .

- casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf, fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (”Plouă cu câini şi pisici”) .

- nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte mizerii puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.

- cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie (”thresh” – resturi de la treierat sau pleava) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a =C5ine, a opri pleava) .

- pe atunci se gătea într-un ceaun mare care atârna întotdeauna în bucătărie deasupra focului. În fiecare zi se aprindea focul şi se adăugau ingrediente în ceaun. Oamenii mâncau în general legume şi foarte puţin, sau deloc, carne. Consumau din amestec (tocană, mâncare înăbuşită) la cină şi lăsau restul în oală să se răcească peste noapte, adăugând altceva peste ele a doua zi. Uneori mancarea avea în ea resturi destul de vechi. De unde rima: “Peas porridge hot, peas porridge cold, peas porridge in the pot nine days old” (”Terci de mazăre fierbinte, terci de mazăre rece, terci de mazăre în oală vechi de nouă zile”) .

- uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari. Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (”era în stare să aducă şunca acasă”) . Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (”mestecau grăsimea”) .

- pâinea era împărţită conform statutului. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (”upper crust”) .

- căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de alcooluri dobora de obicei un om pentru câteva zile. Cineva, care trecea pe drum, îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (”to wake up” – “a se trezi”) .

- Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (”bone house”) şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropați de vii. Aşa că s-au gândit ca, de atunci încolo, să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte in cimitir”) să asculte clopoţeii; astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (”saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (”dead ringer”) .

Asadar, iata cum se traia in Anglia sec. XVI. Oare apreciem noi, de fapt unii dintre noi, cum se cuvine ca totusi traim in sec. XXI ?! Sau, acum, la final de articol poate sa spuna cineva că istoria e plictisitoare?. Eu spun ca, nu! Dimpotriva…

(sursa-internet)


spalatul pe m ini 1170×644 Istoria spălatului

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)

Categorie articol [ Alte subiecte, Guest Post ]
Tagged with: [ , ]
Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   

Adaugă un comentariu

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »

Anti-Spam: Ce culoare are iarba?