Întâlnire de Paște…
Despre prietenie și prieteni…
După o grămadă de ani m-am reîntâlnit cu prietenul meu din copilărie. Revederea noastră a fost atât de firească încât timpul a dispărut. Parcă ieri ne jucam cu puța în țărână și azi ne-am întâlnit să povestim ce năzdrăvănii am făcut în copilărie.
Anii trecuți peste prietenia noastră nu există. Nu contează că în prezent suntem doi burtoși cu păr alb și nepoți ce ne trag de mânecă:„hai bunicule acasă”. Tot ce contează e doar copilăria petrecută împreună.
Amici de conjunctură (unde e Marc Cioubotariu ca să mă contrazică?) avem fiecare dintre noi cu duiumul, abia de putem scăpa de ei, da’ prieteni mai rar…
Paradoxul e că ne certam până la bătaie de câteva ori pe zi și ne împăcam instantaneu. Amândoi aveam trotinete pe care le „călcam” desculți pe trotuarul din fața școlii, singurul loc în care puteam să ne „cărăm” pe ele, fiindcă ulițele satului erau pline de praf sau de noroi, în funcție de anotimp. Amândoi aveam acasă (părinții noștri, nu noi) un televizor Venus (fugeam de la el la mine sau de la mine la el ca să vedem episoadele cu Lolek și Bolek; în naivitatea noastră credeam că la el sau la mine nu s-a terminat încă episodul). Amândoi aveam aceleași „pasiuni”: ne făcem arbalete, înălțam zmee, fugeam de la școală ca să „prindem” racii din părâul ce curgea la vreo doi kilometri de sat.
El a ales să plece din țară (în 1992, cu doi copii de țâță), eu am ales să rămân. Credeam că locul meu e acolo unde m-am născut, el nu. A lăsat și tată și mamă și a plecat. El și-a crescut copiii în Cehia, eu în România. Amândoi am îmbătrânit fără să știm care dintre noi a ales varianta corectă…
Singura certitudine e prietenia noastră.
Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)
12 comentarii la “Întâlnire de Paște…”
Mi-ar fi plăcut ca cititorii acestui blog să mă ia la șuturi (ceva de genul: ce naiba mai vrei, moșule?), dar n-a fost să fie. Îmi rămâne doar să le mulțumesc din suflet celor patru suporteri.
Prietenia nu e o temă de discuție…
Hristos a înviat, prieteni! Ce-ar fi să „înviem” și noi?…
Cristos a murit pe cruce…
Fiecare dintre noi va muri, indiferent de cum a trăit. În fața morții nu contează nici averile din Brazilia și nici vilele construite din furt.
Suntem cu toții niște Isuși crucificați. Unii pe altarul adevărului, alții în slujba minciunii. Să nu-mi spuneți că Dragnea și prietenii lui slujesc adevărul…
Trăim cu toții niște vremuri de-andoselea, în care adevărul acceptă să aibă capul spart și minciuna să fie regină. Suntem conduși de incompetenți, domnilor!
Noi (chiar „noi”, nu glumesc) i-am ales. Urmarea firească a faptului că n-aveam pe cine alege.
Tovarășul Dragnea e tot ce ne-am dorit!…
E evident că vorbesc de unul singur. Dragnea și tovarășii lui sunt tot ce și-a dorit „poporul” român. Eu sunt un dușman al poporului.
Luați-mă ca atare…
Mi-ar fi placut ca Romania s-arate putin altfel decat arata, dar uite ca nu s-a putut. Avem propria noastra democratie, probabil dupa chipul si asemanarea noastra. Ce pot spune insa ca, in timp, parca mi-a mai pierit pofta dupa democratiile altora… Cand multi romani arata cu degetul catre democratia americana, eu unul nu sunt deloc entuziasmat.
Crezi cumva că eu sunt entuziasmat, Dane? Democrația e pentru dulăi, nu pentru căței. E o iluzie la fel de mare precum societatea socialistă multilateral dezvoltată.
În comunismul lui Ceaușescu din anii ‘80 toți prăpădiții satului au ajuns în funcții importante (și crede-mă că știu ce spun, am trăit acele vremuri), în „democrația” prezentului aceleași funcții sunt ocupate doar de borfași. Diferența este că atunci erau impuși de conducerea PCR și acum sunt „aleși” de o majoritate.
De ce sunt aleși? Pentru că asta vrea „poporul”! Iar poporul e suveran , nu-i așa?
P.S.: Ce se întâmplă cu tine de n-ai mai scris de-atâta vreme pe blog?
reply la P.S. -- Pur si simplu n-am mai avut timp de scris, am avut o perioada mai aglomerata, stress, etc. Ca de exemplu, aseara m-am culcat pe la vreo 02.30. Da, pentru ca incepand de la ora 22.00 am avut de lucru. Asta pe langa programul obisnuit de 08-16. La stiri, ma uit in bucatarie in timp ce mananc si cam atat. Am senzatia ca si timpul parca are alta consistenta fata de acu’s vreo 5~10~15 ani… Parca s-a contractat, nu mai e acelasi… Stiu, e doar o chestiune de perceptie.
Avem atât de puțin timp în viață încât e păcat să ni-l irosim muncind la ora zece seara, Dane. Ora asta e potrivită pentru mângâierea și mângâierile nevestei sau, în caz că „tandrețurile” nu mai țin, e numai bună pentru depănarea amintirilor la o bere cu prietenii.
Două jumate după miezul nopții nu e o oră deloc potrivită ca să te lași de lucru. Atunci se vine de la crâșmă pe două cărări…
Percepție sau nu, cred că ai dreptate: timpul trece mult mai repede pe măsură ce îmbătrânim. Poate că o cauză e faptul că nu am învățat să-l prețuim. Dar asta e deja filosofie…
Când îți găsești câteva minute libere urmărește vax populi de-aseară, Dane (eu tocmai am văzut clip-ul).
(https://www.starea...i-la-ce-ne-ajuta/)
Cum naiba să arate România altfel cu așa cetățeni?
https://www.starea...i-la-ce-ne-ajuta/
Urmărește vax populi de aseară, Dane (despre cavitatea bucală au fost intervievați respondenții)…
Poate fi România „puțin altfel decât arată” cu astfel de cetățeni? Mulți îi acuză pe pensionari de starea actuală a țării. Urmărind filmulețul am constatat că toți cei luați la întrebări sunt destul de tinerei.
În fine, o întrebare retorică: cum poate fi construită o democrație solidă cu cetățeni care nu au habar ce-i aia cavitate bucală?