Dreptul la educație în România…

- scrisoare deschisă adresată factorilor responsabili cu învățământul -

De un an și nouă luni sunt fericitul tătic al unui băiețel și, ca orice părinte responsabil mă gândesc la viitorul lui. Ghinionul meu și al lui este că ne-am născut și trăim amândoi într-un sat pierdut printre dealurile din sudul Banatului cu populație majoritară de naționalitate cehă, sat în care nu mai funcționează de vreo trei ani o grădiniță, aceasta fiind desființată din cauza numărului prea mic de copii ce o puteau frecventa, ca efect al emigrării masive a localnicilor în Republica Cehă, emigrare generată de lipsa locurilor de muncă, de condițiile grele de trai și de lipsa unei perspective.

Mânat de dorința și de obligația de a face ceva pentru educația fiului meu am început să „studiez” un pic legile care reglementează învățământul din România.

Din „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, semnată și de România în 1955, am aflat că (citez) „orice persoană are dreptul la educație” și „învățământul elementar este obligatoriu și gratuit”, iar „părinții au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educației care urmează să fie dată copiilor lor”. Deci, m-am lămurit: copilul meu are dreptul la educație…

După ce am citit în Constituția României că „cetățenii sunt egali în fața legii […] fără privilegii și fără „discriminări” și că „orice cetățean are dreptul la identitate” pentru că „statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”, m-am gândit instantaneu că învățământul este piatra de temelie a păstrării identității mele etnice. Și a fiului meu, desigur…

Lecturând cu atenție aceeași Constituție am dat de art.23 care spune, printre altele, că „dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate” (Atenție: garantate!). „Modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”.

Prin urmare, am luat „în vizor” Legea învățământului. Iată ce am putut citi la „Secțiunea a 12-a , Învățământul pentru persoanele aparținând minorităților naționale”:

• Art.45 (1) Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul să studieze și să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile și formele de învățământ preuniversitar, în condițiile legii. (2)În funcție de necesitățile locale se organizează, la cererea părinților sau a tutorilor legali și în condițiile legii (iarăși?…) grupe, clase sau unități de învățământ preuniversitar cu predare în limbile minorităților naționale.

Brusc, o rază de speranță mi-a „luminat” gândurile: fiul meu are dreptul să fie educat și instruit în limba mamei sale. Citesc în continuare Legea Învățământului și dau de art.63:

• (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu după cum urmează: a) educația antepreșcolară; grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9; b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20.
• (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1) în localitățile în care există cerere pentru forma de învățământ în limba maternă a unei minorități naționale, efectivele formațiunilor de studiu pot fi mai mici decât minimul prevăzut de această lege. Decizia […] aparține Ministerului Educației, cu consultarea Consiliului de Administrație al unității de învățământ respective.

E clar, mi-am zis. Singura piedică pentru ca fiul meu să meargă la o grădiniță unde educatoarea îi vorbește în limba cehă e chiar ministerul și instituțiile subordonate care se ocupă de învățământ.

Conștient de faptul că trăiesc într-o lume în care dacă nu îți ceri drepturile (conform legii, nu-i așa?) nimeni nu ți le va da, consider că făcând publică această scrisoare, concomitent cu efectuarea demersurilor necesare la instituțiile statului responsabile de învățământ, voi obține ceea ce cred că îmi aparține: dreptul copilului meu de a fi educat în limba pe care abia începe să o vorbească, limba mamei și a bunicilor săi…

Și, ca să nu fiu rău înțeles, trebuie să specific că localitatea în care trăiesc se numește Gârnic, are cca. 250 de locuitori, iar copii de vârstă preșcolară sunt în număr de 5; 3 dintre ei au împlinit deja 4 ani iar ceilalți 2 vor împlini până în toamnă 2 ani.

Cu mult respect pentru concetățenii mei,
Bouda Francisc – cetățean român de naționalitate cehă

Autor: Francisc Bouda (Guest Post)