Cred că ar fi mare păcat ca rândurile scrise în vara asta fierbinte să se rătăcească necitite de nimeni prin cotloanele unui hard-disk de computer. Le adun așadar grămadă, în speranța că cei interesați își vor sacrifica câteva clipe citindu-le…

JURNAL DE CONCEDIU-AUGUST 2015

Habar n-am…

Ca să mă fac pe deplin înțeles, o spun pe-a dreaptă: sunt mort de beat… Cuvintele sunt de prisos, dar spune-i bețivanului … După două perechi de beri și-o gură de răchie m-a „lovit” inspirația…

Știu foarte bine de ce îi evit pe semeni: nu spun nimic nou, indiferent de numărul berilor băute. Dar mă deranjează „superioritatea” cu care mă privesc înainte de a comanda prima bere. Tot felul de indivizi ce se cred „buricul pământului” te „sfătuiesc ” cum să-ți trăiești propria viață. Nu zic că nu e nevoie de sfaturi, dar lăsați-mă naibii în pace cu „indicațiile” voastre!… Am dreptul să-mi „beau” viața până la fund. Păstrați-vă sfaturile doar pentu voi!…

Pentu cei neinformați , specific faptul că sunt acționar (29%) și director la o firmă ce „fabrică” în regim Lohn produse pentru electronică. În beția mea permanentă, nu am idee de ce mai funcționează, atâta vreme cât partenerul meu e bolnav de indiferență iar eu sunt sclavul beției…

E sâmbătă. Mă-mbăt și n-am habar că mâine orice prost mă-ntreabă ce fac cu viața mea. Încerc să fac pe deșteptul jucând șah…

Habar n-am de sportul ăsta, dar îmi place…

- 01 august 2015 – noapte târzie de sâmbătă -

Ai venit să comanzi, bine-ai venit…

(…și spor la treabă!)
- încă o scrisoare inutilă adresată fiului meu Francisc -

Mărturisesc cu toată sinceritatea de care pot da dovadă că nu reușesc să-ți înțeleg atitudinea, oricât de mult aș încerca. Dacă la firmă sunt șeful bețiv ce-ți împiedică afirmarea profesională („eticheta” îți aparține) atunci lasă-mă în păcatele mele și nu te rățoi (nu, nu e vorba de un rățoi, ci de verbul a te rățoi, cu accentul pe i) la mine și-atunci când nu prea știi despre ce este vorba…

Supărarea văcarului pe sat e de multe ori profitabilă, mai ales pentru cei ajunși în fruntea turmei datorită conjuncturii. Nu îți neg calitățile, dar cred că ar fi cazul să înțelegi realitățile lumii în care trăim împreună… Hai c-am dat-o din nou pe „literatură”…

Prin urmare, trec la concret: știi ce-mi „place” la tine?… Cum nu știi?: faptul că te pricepi să te eschivezi când e vorba de pus „osul” la treabă (mă duc până acasă căci s-au terminat rezervele de pălincă și până la ora 4 mai e mult). Știai că am nevoie de ajutorul tău și totuși m-ai lăsat (a câta oară?) de izbeliște. Ce comod e să muncească în locul tău nevasta, socrul, uica, vărul, vara, nepotul prin alianță și bunica pe motiv că tu ești impulsiv!…

Dacă crezi că „stilul” tău de comportare (nu neapărat cel de azi, ci în general vorbind) este unul normal, faci o mare greșeală. În calitate de tată mă voi strădui să îl îndrept, cu toată opoziția ta…

Fratele tău Iosif a înțeles (cred) „filozofia” mea. A acceptat „criticile constructive” referitoare la calitatea muncii depuse și a încercat să fie de folos în atingerea scopului lucrării. Și a fost într-adevăr util: fără el nu terminam ce ne-am propus. Mai are încă multe de-nvățat și tare rău îmi pare că refuză să stea la masă cu Janda Vinsch sau Venca Bouda, oameni de la care ar putea „fura” meserie cu riscul de a face câteva bășici în palme…

Ești tu un copil „deștept”, dar nici chiar așa… Îmi cer scuze dacă te-am jignit și îmi pare nespus de rău că nu putem comunica din cauza beției mele permanente… Se termină pagina și e musai să-nchei: „vorbim” după vreo două zile, că azi sunt beat… Dacă ai chef, desigur… Și după ce citesc raportul referitor la activitatea ta…

- 5 august 2015, ora 02,40 -

Îmbârligate sunt căile Domnului…

Mă „lupt” de unul singur cu tot felul de „deștepți” ce nu-mi înțeleg provocările din cauza beției permanente în care în care mă complac. Nimeni nu vrea să priceapă că „belșugul” unei vieți fără griji constă în picăturile de sudoare de pe frunte și bătăturile din palme. Toți cred că munca lor e mult prea importantă și cei ce mai și transpiră sunt niște proști…

Nevastă-mea doarme (fie-i somnul ușor) cu „convingerea” că eu sunt persoana ce o împiedică să fie fericită. Mă culc și eu lângă lângă ea (dacă ajung până la pat) cu nădejdea că poate într-o bună zi va înțelege că în beția mea nu i-am dorit niciodată răul și va pricepe până la urmă că a contribuit din plin la căderea mea în brațele lui Bachus prin atitudinea avută.

Fiii mei se revoltă împotriva muncii între două distracții și-mi aruncă în spate povara eșecului vieții lor fără de căpătâi. Tata a îmbătrânit nemulțumit că urmașii lui nu sunt așa cum își dorea și are motive: eu sunt un bețivan iar copiii mei sunt niște puturoși ce se duc la muncă doar atunci când le pocnește biciul vorbelor mele la ureche…

Am fost întotdeauna băutorul ce își bea ultimul pahar cu gândul la ziua de mâine și prefer să rămân așa. Nu de alta, dar tinerii prezentului au cu totul altă părere, ce pe bețivanii asemena mie îi deranjează… Mai ales atunci când poruncesc cu mâna pe halbă ce trebuie făcut…

Mă duc la culcare cu eterna întrebare : ce rău v-am făcut atunci când am băut un pahar în plus?… Observ că mă ocoliți și vă credeți „inteligenți” pe seama ignoranților ce populează lumea în care trăim… Nu mai scriu, fiindcă nici nu mai pot și nici nu are rost… Am dat-o iar pe „literatură” și e cazul să mă duc la somn… Nu pot face altceva..

Îmbârligate sunt căile Domnului și tulburi gândurile mele…

- 9 august 2015 -

P.S. : Fiecare cuvânt din rândurile de mai sus e „filtrat” prin sita răchiei și-a berii. Încercați (vă rog!) să înțelegeți că nu beția mea e cauza nemulțumirii voastre, ci propria comoditate. Dacă nu vreți să munciți cot la cot cu mine, lăsați-mă măcar să beau cât pot duce fără să vă uitați chiorâș… Gata, mi-am băut mințile!…

Ce faină-i băutura…

Încerc să scriu câteva rânduri fără să pomenesc de generațiile mai tinere ca mine și constat că e imposibil. Orice aș face și oricât de mult aș încerca să-mi beau de unul singur paharul cu otravă, nu reușesc să scap de obsesia că am contribuit din plin la eșecul tinereții lor prin atitudinea „democratică” adoptată. Vrei la școală? Nu. Treaba ta!… Vrei la muncă? Nu. E viața ta!… Am fost mereu un biet „grădinar” de duzină (nepriceput în arta grădinăritului) ce a lăsat spinii trandafirilor să crească într-atât de mult încât e obligatorie găsirea altei „meserii”… Iar asta e greu: cine mai are nevoie de visători ca mine într-o lume saturată de impostură?…

Ce faină-i băutura: bei până se „schimbă banii” sau până uiți de toate datoriile… A doua zi o iei de la capăt cu „distracția” și te gândești că lemnele nesparte de sub șopron au timp betrechet să-aștepte „mângăierea” toporului tocit și uitat de vreme prin cine știe ce cotlon al curții…Îți aduci subit aminte de datoriile uitate la beție (ce trebuie oricum plătite) și-apuci cu sete (de bere) coada securii. Ce mare lucru e să „spargi” o căruță de lemne… E „încurajator” faptul că cineva te ajută. Ah, cât de mult îmi doresc să nu fiu eu cel „ajutat”!…

Ce faină-i băutura, mai ales pentru bețivanii ca mine… Ai întotdeauna șansa să o iei de la capăt fără să-ți pui întrebări referitoare la ziua de mâine. Te culci beat și te trezești cu credința că ceilalți s-au dus la culcare mai beți decât tine. De cele mai multe ori nu ai dreptate: nu toți sunt băutori de meserie…

E „faină” băutura, nu crezi „domnule” John?… Orice s-ar spune despre „valoarea” muncii e de prisos… Distracția primează. Un „festival” de rock e întotdeauna mai important decât prunele căzute din pom și cartofii ce trebuie scoși din țărână…

No hai, că iar m-am îmbătat. Nu de alta, dar „beutura” e faină.: te face să te crezi inteligent atunci când nu ai niciun argument în sprijinul teoriei pe care o susții.

Dracul m-a pus să „scot” o holbă de pălincă din butoi. La cât de implicat sunt, nu pot pleca acasă fără fără să o golesc. Nu mi-a plăcut niciodată lucrul neterminat: când faci o treabă, fă-o pân-la capăt… Bea și scrie ce crezi până la ultima virgulă fără să ai pretenția ca cineva să te priceapă… Haide să-i bat pe „șahiștii” din ring, cu riscul asumat de a-mi beli nasul…

Arena.cz e ringul proștilor ca mine ce nu înțeleg băutul. Băga-mi-aș virgulele-n sculă, că tare faină e beția… Mai ales atunci când ești înconjurat de „virtuoși”…

- un pierde-vară-n miez de vară – 17 august 2015 -

Zece chiștoace de Kent și două concluzii…

După ce azi noapte m-am întrecut pe sine reușind să golesc holba de pălincă fără să mă „accidentez” în drumul spre casă, am ajuns și eu, ca tot omul care se respectă, la locul de muncă. Ce mai contează că e ora 3 dupăamiază, important e că îmi aduc încă aminte de locul în care muncesc…

Centralizatorul comenzilor actuale întocmit aseară îl găsesc pe masă în același loc în care l-am lăsat, semn că cei prezenți înaintea mea la programul de lucru și-au uitat ochelarii acasă. În schimb, zece chiștoace de Kent se zbat să iasă din cenușa ce umple scrumiera. Fiindcă eu nu am fumat aseară țigări Kent, îmi permit să „trag” niște concluzii. Două, mai exact:
1. Șeful de producție a „muncit” pe rupte.
2. Administratorul nu a „participat” la program.

Apăi să-mi fie cu iertare, dragii mei, dar altă dată nu uitați să goliți scrumiera. Nu de alta, dar nu mai am unde să-mi scutur scrumul celor zece țigări pe care le fumez într-o zi obișnuită de muncă în care nu fac nimic în timp ce beau și vreo două beri…

Despre muncă numai de bine, că tot e facultativă, mai ales în sezonul ăsta (f)estival în care doar proștii mai muncesc… Iartă-i Doamne, căci nu știu ce fac!…

Nu mai pot continua fiindcă trebuie să plec. Cum unde?… Păi nu e „rugă” la Sfânta Elena și festival de rock la Eibenthal? Credeți că pot rata asemenea „evenimente” ?… Haide bre, munca are timp destul s-aștepte, nu fuge nicăieri… Dar o frază tot o mai scriu: știți cumva proverbul neaoș cu „nu lăsa pe mâine ce poți face azi” transformat de români în „lasă pe mâine ce poți face azi că mâine nu mai e nevoie”?… Îl știți?… Păi vedeți, nu v-am spus eu? Trăim într-o țară a lucrului bine nefăcut. De ce să-l facem dacă nu trebuie. Las‘ să-l facă alții că tot nu au altă treabă… Punct.

- marți, 18 august 2015 -

P.S.: Nu luați în seamă aceste rânduri. Sunt „tastate” de un băutor de bere și pălincă ce și-a „băut” și ultima fărâmă de minte (pe care, între noi fie vorba, n-a prea avut-o vreodată). Vă felicit că ați ajuns să citiți și acest post-scriptum…

Amintirile, bată-le vina…

Îmi amintesc cu mult drag de ulițele pline de praf ale satului, pe care le călcam desculț și fără griji. Îmi amintesc cu și mai mult drag de bunica ce mă pupa pe amândoi obrajii și mă strângea înainte de culcare în brațele ei obosite de muncă după ce rosteam împreună „Tatăl nostru”. Simt și-acum căldura mâinilor ei ocrotitoare, la fel cum simt și mirosul balegii de vacă în preajma căruia am citit primele povești nemuritoare ocrotit de umbra prunului…

Îmi amintesc și de bunicul din partea mamei ce (vânător fiind) mă întreba pe care dintre vrăbiile așezate pe ramurile nucului din curte să o împuște, crezând că de îmi face pe plac va avea parte de iubirea-mi nevinovată de copil. Mărturisesc că nu am avut destul timp ca să „leg” o prietenie cu el. Eram doar un copil. Și-a dat ultima suflare înainte ca eu să înțeleg tainele vieții lui…

Îmi amintesc cu multă bucurie de toți anii copilăriei și încerc să înțeleg de ce amintirile nu se potrivesc cu visele-mi de copil, dar nu reușesc… Mă împac cu nostalgia amintirilor zilelor fierbinți de vară în care „fugeam” de-acasă nebăgat în seamă (părinții erau mult prea ocupați cu munca câmpului iar bunica era bucuroasă că scapă pentru o vreme de o „năpastă” ca mine) și-mi petreceam timpul înălțând zmee sau bătând mingea cu copiii vecinilor… Mă împac și cu amintirile zilelor geroase de iarnă în care mergeam la săniuș (prin nămeții de doi metri) până mi se înroșea nasul de frig și adormeam la gura sobei cu pisica în brațe. Și, mai ales, mă împac cu nostalgia după primele mele schiuri (făcute dintr-o scândură de fag și opărite pentru „îndoire” în cazanul unde tata fierbea hrana pentru porcii din ogradă) alături de care mi-am petrecut copilăria. De fapt, singura pereche de schiuri pe care am avut-o vreodată…

Îmi amintesc prea multe și constat că nostalgia amintirilor e dăunătoare într-o lume ca cea din prezent. O lume ce nu vrea să afle de unde vine și nu îi pasă spre ce se îndreaptă. O lume (pentru care contează doar ziua de azi) ce nu pune semnul întrebării în spatele zilei de mâine…

Amintirile, bată-le vina!… Ele sunt singura cauză a regretelor mele și unicul motiv pentru care încerc să merg mai departe… Și copiii mei au dreptul la amintiri nostalgice pe care să le regrete ulterior…

- 21 august, 20,00 -

Balada unui topor plângăcios…

- fiului meu Iosif, cu dedicație -

Plângea în hohote-un topor
Că nu e nimenea-n obor
De lemne să-l izbească…
Căci al tăticului odor
Doarme adânc în dormitor,
Nici gând să se trezească.

Te duci la el și-l rogi șoptit:
Hai fiul meu prea mult iubit
Să mă ajuți la lemne…
Iar el, de vise chinuit
Și de nemuncă obosit
’Ți- răspunde doar prin semne:

„Ce vrei, tăticu, fugi de-aci
Și lasă-mă să pot dormi
Cât am eu chef…
Și-n plus, ce prost mai poți să fii
Când uiți, de parcă nu ai ști,
Că eu sunt șef.”

Fi-ți-ar șefia, dragul meu,
Să-ți fie până mai pot eu
Să beau răchie…
Și să te-ajute Dumnezeu
Să înțelegi că nu e greu
Să dai în lenevie…

Bat clopote în miez de zi
Ce poate că te vor trezi
Din propriul somn
Și vei începe a iubi
Esența verbului a fi
În viață domn…

Dar nu e nimeni în obor
S-apuce coada de topor
Ce plânge ca un fraier…
Doar eu, săracul visător
La caii verzi din viitor
Cu lenea mă încaier…

- 22. August 2015 – 21,40 -

P.S.: De ce oare încerc să mă fac înțeles scriind, când „mulțimea” nu a învățat încă să citească… Partea haioasă e că „deștepții” ca mine vorbesc întotdeauna cu ei înșiși în speranța că ceilalți trag cu urechea. Partea nasoală e că ceilalți țipă mai tare și se cred cu mult mai inteligenți… Eu sunt un biet poet de duzină. Și beat, pedeasupra…

Ce fain e să ai de lucru…

Toți își văd de treaba lor și nimeni nu bagă de seamă că în beția ta înnăscută golești sticlele de bere de parcă ar fi apă în timp ce sudoarea îți curge pe frunte. Și (mai ales) nimeni nu simte nevoia să te-ajute, în afară de tata…

Întâiul născut se răstește la tine cu vorbe grele atunci când îi ceri (destul de respectuos, zic eu) să-și facă treaba, al doilea nu te mai „contrazice” cu pumnul (ca odinioară) dar te ignoră indiferent ce faci (durerea de măsele e scuza perfectă atunci când vorbim de „pusul osului la treabă”), mezinul și-a luat destinul în propriile mâini și a plecat să-și caute fericirea în lumea largă… Fiica Maria e deocamdată bona lui Patrick, în așteptarea unui viitor ce nu e prea roz. Iar tu bei pălincă și te cerți cu nevasta pe tema zilei de mâine, încercând să o lămurești că trai bun fără sudoare nu se poate…

E fain să ai de lucru dacă poți să-ți duci beția până la capăt. E dureroasă constatarea că semenii tăi sunt „bolnavi” de durere în cur și nepăsare. Cu mult mai dureroasă e atitudinea lor, precum că tu ești un biet bețiv ce nu are habar de lumea în care trăiește. Iar am băut prea mult, băga-mi-aș!…

Nu pot merge la somn fără să mă-ntreb de ce m-am asociat cu un „artist” . (Ghilimele nu-și au rostul, cumnatul meu chiar e talentat la muzică). Dar nu înțeleg de ce trebuie să-nghit în tăcere toate „găluștele” puse de el pe masă. Mai ales asta cu plecatul în Cehia cu mașina de vânzare… Șase mii de euro (cu TVA inclus) nu justifică o asemenea deplasare…

Deocamdată, îmi văd de prunele mele și de răchia ce „iese” din ele. Mai vedem pe urmă. Lăsăm artiștii să cânte și ne vedem de treabă, că tot n-avem ce face: ne îmbătăm ca proștii sperând că „virtuoșii” vor înțelege prostia în care am căzut…

E fain să ai de lucru. Condiția e să înțelegi asta…

- 25 august – 23,00 -

Amintiri de neuitat dintr-un concediu de rahat…

Ca tot românul binecrescut, mi-am petrecut „concediul de odihnă” în luna august înghițind bere cât cuprinde și îmbătându-mă (cu mici excepții) în fiecare seară. Las de-o parte privirile chiorâșe pe care le „aruncă” ceilalți asupra mea și încerc să fac un bilanț al zilelor „odihnitoare” de care am „beneficiat” în miez de vară…

Cu sprijinul financiar integral al tatălui meu și cu ajutorul (cu strigături) întregii familii am reparat acoperișul casei. Cu certurile deja intrate în obișnuință am adunat prunele din care am „fript” de unul singur răchia ce rămâne doar un motiv de zânzanie în anul ce urmează. Faptul că în același timp cu „fabricarea” răchiei am tăiat și spart vreo trei căruțe de lemne nu mai contează. E foarte bine că am încercat să-i „bag în priză” pe toți și am reușit parțial să-i scot din comoditatea în care se complac. Succesul meu va fi deplin numai atunci când vor prelua inițiativa și nu îmi vor lăsa la dispoziție timp de pierdut în compania berii…

Bănuiesc că nea Lae e privit de fiul meu Iosif ca fiind un băutor de răchie ce nu-și prea stăpânește gura. La vârsta lui, Lae ăsta poate da lecții de viață oricărui tânăr ce se crede deștept și nu pricepe că fără bătături în palme și muncă pe rupte succesul e imposibil.

Ar fi cazul să mă duc la culcare, dar nu o fac. Știu că ziua de mâine mă așteaptă cu aceleași enigme. La urma urmei, de ce nu pot să mă îmbăt până la capăt fără să-mi fac griji despre ce va fi dimineață?… Toți știu ce au de făcut, în afară de mine. Chestia cu îmbătatul e un nonsens fiindcă sunt beat tot timpul și culmea e că îmi place starea de beție…

Ca tot românul de bun simț visez și eu la un concediu în care să fumez trabucuri cubaneze la malul oceanului fără grija zilei de mâine. Cel puțin deocamdată acest vis e doar o iluzie, fiindcă (până una alta) nu am banii necesari și nu cred că-i voi avea vreodată…

Tot ce-mi rămâne de făcut e să mă împac cu soarta și să beau cu poftă berea cea de toate zilele sperând că urmașii vor reuși să înțeleagă cauzele eșecului meu (iar am dat-o pe „literatură” de pahar, c-așa sunt băutorii: beau până uită de sine și încep să se creadă deștepții lumii)…

E deja ora două fără zece și la ora asta îmi permit o partidă de șah cu „prietenii” din arenă. Ce mai contează că „meciul” se va prelungi până la ora patru și cine e câștigătorul. Importantă e doar satisfacția personală… Am avut și eu un concediu, ce naiba!…

Dacă dă Dumnezeu, la anul fac un împrumut și mă duc în Hawai ca să uit de-acoperișuri, „parteneriate” în conducerea de firme, spart de lemne și cules de prune. Merit și eu măcar o clipă de relaxare, nu-i așa?…

- 27 august, după ora 2,00 -

În loc de concluzie, câteva rânduri scrise-acum un an…

Nu înțeleg…

(deși-a trecut un an)

În lumea asta atât de încăpătoare putem trăi cu toții, fără să ne insultăm reciproc. E de ajuns doar un pic de voință. Pot pricepe că fiecare dintre noi poartă în suflet un pic de întuneric, dar mă chinui să înțeleg de ce nu ne mai suportăm unii pe alții. Am ajuns să trăim într-o lume în care nu mai e loc de iubire și înțelegere. O lume în care părinții își acuză fiii că nu-i înțeleg iar acuzații îi condamnă pe acuzatori pentru propriul eșec.

Trăim într-o lume urâtă, asta e clar ca lumina zilei. O lume pe care noi înșine am zidit-o. O lume în care prea puțini dintre noi sunt „dispuși” să savureze gustul atât de plăcut al unei beri „ciocnite” cu ceilalți. O lume în care fiecare se crede ( în sinea lui) superior semenului său. O lume în care toleranța e de neacceptat. O lume din care a dispărut bucuria de a trăi, cu tot ceea ce înseamnă asta: iubire, familie, muncă…

Am greșit enorm acuzându-i pe fiii mei că nu știu ce vor de la viață, fără să justific felul în care am trecut eu prin trăire. Persist în greșeală, dar insist ca ei să nu procedeze ca mine. Din păcate, au făcut-o deja…

Oricâte cuvinte „înțelepte” aș scrie și oricâte sfaturi de „om matur” aș da, tineretul își face pe plac: doarme atunci când are somn, se „distrează” când are ocazia și „muncește” atunci când nu are încotro… La jumătatea de veac pe care am lăsat-o în urmă, îmi permit să fac și eu la fel. Nu înțeleg de ce sunt pus la zid pentru atitudinea mea (înțeleg, dar e mai comod să faci pe neștiutorul și să „torni” pe gât o bere sau un pahar de pălincă)…

Vă las pe voi să înțelegeți, fiindcă eu nu pot pricepe. Nu înțeleg, adică…

- o duminică ca oricare alta, ora 9 seara -

P.S. Luni dimineața (mâine adică) tot „personalul” va fi cu mult mai „competent” decât „amărâtul” de patron ce le asigură salariul mizerabil cu „ajutorul” căruia trăiesc…

Dar gata cu odihna, că de luni ne-apucăm de treabă, căci din asta trăim. Fi-mi-ar șefia și pălinca să-mi fie!…
- amiază de vineri, 28 august 2015 -

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)