01 decembrie 2009 – „sărbătoarea naţională”

Nu mai consemnez cum mi-am petrecut timpul pe ziua de azi, fiindcă nu cred că e important… În mod normal ar trebui să dorm la ora asta, dar se întâmplă să nu am somn…
Şi pot oare avea, când se întâmplă atâtea lucruri ce nu-mi permit „luxul” de a dormi ?…

Să le luăm pe rând:
Azi s-a semnat la Timişoara „Acordul pentru Timişoara” … Poate că multora li se pare normal un „acord” de felul ăsta, dar pentru mine e o blasfemie. E treaba partidelor politice de orice culoare să facă înţelegeri conforme cu interesele lor de moment, dar să afirmi public că această „înţelegere” este dorinţa postumă a seniorului Corneliu Coposu e strigător la cer !… Postul tv „Realitatea” a prezentat semnarea acestui acord ca fiind un mare succes în „lupta” pentru democraţie… Vai de mama lor de profesionişti !…
Face mare audienţă la acelaşi post de televiziune „filmuleţul” în care Traian Băsescu îi dă peste gură unui copil (cică handicapat, după spusele „meseriaşilor” de la Realitatea ). S-au spus multe vorbe despre acest film, adevărate sau nu, dar prea puţini dintre vorbitori au atins esenţa problemei : cum poate un post de televiziune să lanseze un asemenea atac asupra unei persoane publice, care este şi candidat la funcţia supremă în stat, fără o minimă verificare a veridicităţii imaginilor … Într-o societate normală, nu acuzatul trebuie să demonstreze că e nevinovat, ci acuzarea demonstrează cu probe indubitabile că vinovatul e, într-adevăr, vinovat… În România e, însă, posibil orice …
Insomar a publicat rezultatele unui sondaj făcut în perioada 28-29 decembrie, cică pe un eşantion reprezentativ, la comanda „Realitatea tv”. Acelaşi post de televiziune îl popularizează excesiv. E posibil ca Insomar să fie aproape de realitate. E posibil, însă , să greşească. Nimeni nu pune problema că manipularea prin televiziune este la ea acasă… Oricum, eu sunt un român nereprezentativ…

Şi, la urmă de tot, poziţia domnului Dinescu: pentru mine a fost un model de urmat, dar e bine spus că a fost… Personal, nu înţeleg cum poate un om să-şi schimbe „ţinta” de la dreapta la stânga, fără nici o remuşcare, şi fără să-i pese de cei care au crezut în ideile lui (unde mai pui chestia că e proprietar de fermă, „capitalist”, adică)… În plus, mai are tupeul să afirme public că domnul Mircea Geoană va câştiga alegerile cu cel puţin 65%. Ei bine, d-le Dinescu, pariu pe-o bere că nu va fi aşa… Şi de va fi să fie cum cred eu, îţi propun să nu mai vorbeşti cu Tănase, ca la birt, cu o vodcă ieftină în faţă… Ai ocazia să taci pentru totdeauna. Profită, te rog, de această şansă…
Cu multă stimă,
Un alegător nereprezentativ…

Continuare: – 14.12.2009 –
Nu au trecut încă două săptămâni de la ce scriam mai sus şi s-au dezumflat cu toţii precum o cameră de bicicletă… La ora asta se întrec care mai de care în declaraţii gen „pupat Piaţa Independenţei”, se bat cu cărămida-n piept că „numai” ei sunt cei care au vrut binele României şi se-nghesuie la guvernare ca musca la căcat… Pentru mine asta nu e o surpriză – fiecare trage la ce-i place – dar mă amuză copios faptul că, după ce au pierdut în mod ruşinos lupta, mai au tupeul să pună condiţii de genul „Antonescu prim-ministru”…
Mă rog, treaba lor…

Nu sunt un adept fanatic al lui Băsescu… Sunt doar un român de rând, nici măcar reprezentativ în sondajele diferitelor „institute” care se ocupă cu asta… Categoria de român ce s-a simţit mereu în minoritate numai pentru că cealaltă categorie, a „oamenilor de bine”, a fost întotdeauna mai numeroasă… Alegerile prezidenţiale de săptămâna trecută mi-au adus, după o aşteptare de 20 de ani – confirmând celebrele vorbe Brucaniene – mulţumirea personală că nu aparţin unui popor de mămăligă… Trec peste faptul că cei care au pierdut nu au învăţat (încă) să piardă, dar nu pot înţelege reacţiile lor disperate…

După ce clamezi prin toate mijloacele şi pe toate canalele media că eşti „cavalerul” ce luptă pentru România bunului simţ, după ce te bucuri ca un „copil nevinovat” la aflarea rezultatului (dat, totuşi, de un sondaj) cum poţi să conteşti a doua zi, folosind cuvinte grele (ca să nu zic murdare), faptul că ai pierdut ?…
Nu sunt un adept, nici măcar convins, al lui Băsescu… Sunt doar un român, nici măcar de rând, care s-a lăsat vrăjit de discursul lui… La fel ca alţi peste 5 milioane de români… Aştept de la el un singur lucru : să facă ce-a spus… Şi, până la proba contrarie, cred în preşedintele României… E prima oară…
Iar mâncătorii de rahat şi pupăcioşii de cururi nu au decât să mai aştepte vremea când îşi vor putea pupa „rotunjimile” unii altora… Asta, numai dacă nu vor muri de ciudă până atunci…
Hai Băse….

Au trecut trei ani…

Acum știu că sunt un naiv incurabil. De azi înainte voi sufla și în iaurt ca să nu mă frig. Am înțeles într-un târziu că una e campania electorală și alta e pe urmă. Dar ce să-i faci, asta e viața : investești încredere și primești în schimb numai minciuni. Și toți se spală pe mâini cu propoziția devenită deja celebră: „e criză”!…
Am în urma mea niște ani de trăire și nu țin minte ca în România să fi fost altceva decât criză. Părinții mei s-au născut în plin război mondial, și-au trăit copilăria în dezastrul lăsat de acest război, au fost contemporani cu „binefacerile” cooperativizării agriculturii și deportările în Bărăgan. Eu m-am născut în „epoca de aur” a lui Ceaușescu, am crescut și am fost educat în „spiritul” acelei epoci, contemporan fiind cu „Daciadele” și „Borcaniadele” vremurilor de atunci. La „revoluție” aveam 23 de ani și speranțe cât cuprinde…
Ce s-a ales din curatele mele speranțe de atunci ?: corupție, minciună, mârlănie, nesimțire și hoție cât cuprinde ! Adică, tot ce-a fost de când mă știu. Suntem un popor blestemat și cred că e timpul să înțelegem acest lucru… Mâncătorii de rahat și pupăcioșii de cururi au de lucru, nu glumă!…
Dar avem un președinte pe care l-am ales și eu. Are un nume parcă predestinat, Băsescu!… Haideți să mai tragem o beșină, că asta e tot ce mai putem face…
Hai Băse!…

-decembrie 2011-

Au trecut șase ani…

Uraaa!… Ne-am „scăpat” de marinar, dar am rămas cu premierul numit de el!… Și ne-am ales (între timp) președintele „lucrului bine făcut” nu cu grabă, ci „langsam” (pas cu pas adică), că nu ne grăbim nicăieri. Râdem ca proștii ascultând un banc fără poantă și ne acuzăm unii pe alții de lipsă de umor. Culmea prostiei este că sunt destui români care cred că Victor Viorel Ponta e cel mai bun prim-ministru al României postrevoluționare…
Oare cu ce am greșit, cu ce sunt vinovat că am avut „norocul” să fiu contemporan cu „seria” de „escu” ce mi-au furat tinerețea și au distrus viitorul copiilor mei?… O singură ștampilă nu e de-ajuns pentru a schimba situația. Mai mult decât oricând, acum e acută nevoie de o „măturare” serioasă a scenei pe care actorii politici își joacă atât de lamentabil rolurile în aplauzele noastre…

Se împlinesc 25 de ani de la „demonstrația de grădinărit” făcută de „ortaci” în Piața Universității. Au făcut treabă bună băieții, devreme ce mirosul de „trandafiri” ne-a „amețit” un sfert de secol… Cât de ignorant poți să fii ca să nu pricepi că Ponta e „nepotul” lui Iliescu. Cum care Iliescu?: ăla de le-a mulțumit minerilor pentru „înalta conștiință civică de care au dat dovadă”…
Dar „să nu uităm nicicând să iubim trandafirii”, vorba cântecului. Sunt atât de frumoși încât nici nu băgăm de seamă că tulpina lor e plină de țepi… Cum (de la Vlad Țepeș încoace) suntem obișnuiți cu țepele, haideți să mai votăm încă o dată cu „social-democrații” ăștia, că poate ne iese țeapa din cur!…

- iulie 2015 -

Autor: Bouda Francisc (Guest Post)