Trăim, din nefericire, într-o societate (țară) plină de convulsii, nesigură, agresivă și dezbinată în care contradicțiile (de toate felurile) le întâlnești mai la orice pas! Într-un asemenea climat, nu poți să fii decât, spectator pasiv, la tot ce se întâmpla, ori să rămâi perplex, nelămurit! Într-o asemenea ipostază, trebuie s-o recunosc, mă găsesc și eu! Și iată de ce. Dar pentru a vă convinge, vă voi oferi doar câteva succinte exemplificări, din domenii și locuri diferite, toate emanând aceeași ne lămurire. Altfel fie spus, aceeași ne înțelegere a unor stări de lucruri.

Vara-i pe sfârșite, vacanțele-s la fel. Și tot pe sfârșite ar trebui să fie și pregătirile pentru noul an școlar. Din nefericire sau, din… obișnuință (ce tinde să devină tradiţională!), treburile, la noi, la români, nu stau tocmai cum ar trebui să fie! Din complexitatea pregătirilor, mă voi referi doar la manualele necesare pentru apropiatul an școlar. Aici, mai exact, din acest domeniu, aflu că e de jale! Multe manuale (chiar dintre cele mai însemnate) încă nu sunt pregătite pentru toată lumea, iar, unele, nici măcar, tipărite! Sunt gata însă, cele de… educație fizică și sport! Da, ați citit bine! Probabil aşa se face sportul în România, așa atragem copiii, tineretul spre mișcare, spre exercițiul fizic în general. Citind din cărți! Dar iată, spre exemplificare, ce pot și trebuie să citească, deci, să afle, elevii din clasa a cincea! În noul (și năstruşnicul!) manual, se scrie, între altele, negru pe alb că; “oamenii au câte două brațe (mâini), ce se numesc membre superioare; dar și două picioare care poartă denumirea de membre inferioare“! Ia uitați-vă fraților, ce mari… noutăţi le sunt oferite copiilor de clasă a 5-a! Și “minunile” sportive (!?) nu se opresc aici! Elevii trebuie să mai afle că… mișcarea-i atunci când păşeşti (mergi) pe două picioare (pe membrele inferioare!), cu care, neapărat, trebuie să atingi pământul! Ce poți să mai spui!? Sau poate că numai cu cititul inepțiilor din manualele de specialitate, vor crește și forma viitorii performeri!? În rest, nu mai faci nimic! Ei, spuneți și dvs, din toate aceste “noutăţi pedagogice”, înțelegeți ceva? Eu, nu!

Între numeroasele legi (făcute de Parlament, deocamdată, cum preciza… unicul conducător, dl. Dragnea!) existente în prezent în România, se află şi aceea care interzice (pe hârtie!) claxonatul în localitate, mai ales pe timp de noapte! Se respectă? Mă-doiesc! La noi, dacă nu claxonezi, nu eşti şofer! Mai ales când vine, sau trece, vreun alai cu nuntaşi! Am întrebat, de curiozitate, pe un agent de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, de ce nu sancţionează asemenea abateri? Răspunsul? “E nuntă, dle, n-ai ce să le spui“! Dar mă întreb: dar legea ce spune?! Asemenea abateri de la prevederile legii, se manifestă, mai abitir noaptea, şi tot cu nuntaşii care ies în stradă sau chiar întind mese pe spaţiile publice, cu muzică la maximum şi chiote ce dereglează până şi decibelmetrele! De ce nu se aplică amenzi sau măcar avertismente?! Dar aşa prevede legea! Prevede, doar atât!…

Din câte ştiam şi chiar constatam cu ceva ani în urmă, aplauzele răsplăteau un fapt (întâmplare, realizare etc) cu tentă (conotaţie) pozitivă. De la o vreme, copiind occidentul, văd că se aplauda şi la… înmormântări! Eu, zău, nu înţeleg! Sunt oare depăşit de evenimente sau poate că-s prea conservator?! Îmi amintesc totuşi că, nu chiar prea demult, la un spectacol din Sala Palatului din Capitală, un îndrăgit interpret de muzică uşoară (o, tempora) şi-a întrerupt la un moment dat cântecul şi s-a adresat spectatorilor care, din obişnuinţă, aplaudau sacadat “Lăsaţi-mă, vă rog, să termin cântecul şi apoi, mă aplaudaţi!” Aşa s-a şi întâmplat. Dar, repet. Aşa era atunci, cu ani în urma! Atunci când şi muzica era muzică, interpretul (cântăreţul) cânta iar publicul aplauda! Acum? E ceea ce v-am scris mai sus: chiote, ţipete şi fluierături, sărituri în sus… cât înghite, şi cum vine vorba, toate, cu mainele (membrele superioare!) tot în sus! Fluturându-le! Aşa-i moda! O fi!

Tot de la o vreme, zice-se că o dovadă a grijii faţă de om (!?), statul acorda un aşa-zis “ajutor social” celor care… nu muncesc! Indiferent de vârstă, sex, pregătire etc. Şi ca dovadă a grijii, acum în România sunt cca 5 milioane de cetăţeni care taie… frunză la câini, stau cât e ziua de lungă de po-ma-nă! Fără să producă absolut nimic! Pentru acest lucru respectivii primesc în schimb sute de lei! Asta-i şi motivul pentru care ei refuză orice ofertă şi chiar obligaţia de a presta totuşi o activitate în folosul colectivităţii din care fac parte! Mii de absolvenţi ai unor şcoli şi chiar ai unor facultăţi, refuză să muncească în aşteptarea… recompensei (destul de consistentă) băneşti! Mai trebuie acum ca într-o bună zi aceştia să protesteze că, deocamdată, în România nu s-a legiferat şi “dreptul de a sta degeaba”! La alt pol se situează însă românii bătuţi de soartă, cei cu diverse grade de handicap, cărora nu li s-au mai sporit cuvenitele indemnizaţii de multă, multă vreme! De ce? Eu, nu înţeleg!

Deocamdată, ne oprim aici. Cu precizarea că între sumedenia de lucruri de neînţeles pot fi incluse şi alte curioase exemple de întâmplări, cazuri şi necazuri întâlnite în realitatea cotidiană, asupra cărora, probabil, voi (vom) reveni. Dacă, eventual, cele ne înţelese, până acum, de semnatarul articolului, le înţelege totuşi altcineva, rog să ni le explice!

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)