În urmă cu 15 ani, când am înființat o mică firmă, nici prin gând nu îmi trecea că lucrurile pot ajunge într-un asemenea stadiu. După toți anii ăștia constat că nici bătaia primită de la uică-meu, nici banii dați de-a moaca foștilor asociați, nici cei investiți în noua asociere și nici așteptările mele nu au avut rezultatul scontat. Am ajuns să mă comport ca un valet bine crescut ce spune „yes sir”, când ar trebui să spun „John, adu-mi berea”.

Am crezut mereu că bunul simț e arma cu care poți împușca mârlănia și nesimțirea, dar m-am înșelat. Credeam că cei de lângă mine nu-mi vor număra bețiile, ci vor încerca să mă egaleze în realizări. Fraier cum sunt, n-am priceput că lumea în care trăiesc nu se bazează pe adevăr și vrednicie, ci pe minciună și șperț.

Am crezut că sunt omul perfect ce nu poate greși și am ignorat faptul că greșeala face parte din joc. Un joc pe care nu îl câștigă cei cu obrazul subțire, ci ăia de și-au pus opinca pe față. E de ajuns să privim un pic mai atent în jurul nostru…

Dacă nu reușim să-i vedem pe impostorii ce ne conduc destinele, atunci e musai să ne recunoaștem păcatele și să spunem pioși: iartă-ne, Doamne!

Desigur, după ce ne întrebăm candid cu ce am greșit…

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)