O recentă emisiune de divertisment, difuzată pe ProTV și semnată de Măruță, mi-a reamintit întrucâtva de o mai veche nudumerire, devenită chiar obsesie! Era (și este) vorba de folosirea în exces și nu de puține ori, obsedantă (ca un veritabil șablon verbal sau scris), de către o parte (bunicică) a mas-mediei, și nu numai, a conceptului sus amintit. Deci, a cuvântului “iubire“.
Ca să-l definești, s-o recunoaștem, nu-i prea ușor, mai ales dacă ținem seama că “a iubi” poate fi definit în ‘n variante. Dacă totuși o facem, dacă încercăm, conceptul, în sine, cu diverse și gingașe semnificații, este: ceea ce naște fiecare muritor în sufletul său!

Citându-l pe regretatul scriitor și gazetar, Octavian Paler, definiția-i ceva mai detaliată, mai complexă: “Iubești pe cineva atunci când ai ajuns să încerci să-i dai doar ceea ce ai mai bun și hotărăști să te dai chiar pe tine însuți“! Așa stând lucrurile sau dacă aceasta-i totuși o relativă (și mai pe înțelesul tuturor) definiție a iubirii, mă întreb (cu evidentă mirare!): de ce se tot spune (și scrie! “X, persoană, și-a omorât iubita!“?! Păi dacă-i iubită, de ce să o omori?! Logic, dacă o omori, nu-ți este iubită, nu?

Acum poate mă-ntrebați: păi cum să-i spună, dle? Oricum (fosta prietenă, soție, concubină, cunoscută, consoartă, etc), numai iubită, nu! Nu, pentru că, acest concept, “iubire“, incumbă în exclusivitate numai acceptul pozitiv al faptei!

Că așa este, o spune și un alt exemplu, tot ca o întrebare. Oare cine ar putea să spună că iubește… moartea?! Viața (vara, iarna s.a.m.d.) da, dar moartea!!? Și atunci, de unde până unde, obsesiv, ba chiar enervant, gazetarii, mai abitir teleaștii, o tot turuie cu… “iubita” omorâtă de… iubit!!? Cei care se iubesc cu adevărat, nu în vorbe și-n declarații dulcege, fără acoperire faptică, nu pot să ajungă (măcar teoretic) la un asemenea deznodământ! Dar cum la noi, mai toate-s pe dos (cum am mai spus-o, nu prea de mult), se pare că merge! Împotriva moralei și, mai ales, a logicului! Zi de zi ne este dat să auzim (dacă, bineînțeles, o dorim!), numai de “iubita” și “iubitul”. Nu mai există prietenă, logodnic, amic, cunoscut, etc, etc! Mai mult, pe la concertele “Mega”(!?), după ce interpretul și-a terminat, să spunem, cântecul, în țipetele și chiuiturile admiratorilor (că, na, doar suntem și noi, românii, ca americanii!…), o spune, cu repetir, în limba pe care o știe: vă iubesc?! Mira-m-aș! Pe cine și. . de ce?! Oare poți să iubești pe cineva pe care nici nu-l știi? Vă întreb acum, pe dumneavostra, eventulii cititori? Eu unul, nu prea cred.

Sunt încă nelămurit, d’asta am și scris! Știu doar că “a iubi” este ceva lăuntric, din sufletul și structura fiecăruia. Nu-i doar o simplă vorbă aruncată așa, la întâmplare și… ca nuca-n perete, cum se întâmplă adeseori! Adică aiurea, pentru că așa ne-am obișnuit!
De fapt, tot… din obișnuință (sau, mai exact, imitație!) ni se mi spune și “iuby“, ori, încheindu-și vorbele, nu uita nici de “te iubesc” sau, de ce, nu? “te iubY“!
Părerea mea (și eventual și a altora) este că toate aceste tipare (multe importate!!), veritabile șabloane verbale și scrise, nu prea sună bine la ureche! Plictisesc și sunt total ne firești. N-au nimic comun cu adevărata (deci, logica) semnificație a conceptuli de “iubire“!

Acum, la final, ce-aș mai putea spune?! Doar, ca să nu fac nota discordantă, va iuby și… aștept, cu firească curiozitate, comentariile dumneavoastră!

Autor: Marc Ciubotaru (Guest Post)