Ce-ți e cu pălinca asta…
Am crescut trei fii și-o fiică. Mai am de crescut un fiu…
Nu prea știu pe unde a trecut timpul în care fiii mei au ajuns să se maturizeze. Constat doar că eu am ajuns la o vârstă pe care „tineretul” o consideră depășită. Oridecâteori încerc să-mi dau cu părerea, sunt taxat cu vorbe de genul „tu să taci, că vremea ta a trecut”.
Mă conformez, ce altceva pot face? Îmi beau berea cea de toate zilele în tăcere, încercând să nu deranjez pe nimeni. Că mai scriu din când în când câteva rânduri (citite doar de câțiva rătăciți în jungla internetului) e treaba mea. Nu oblig pe nimeni să le citească.
Constat doar, cu amărăciune, că generația fiilor mei are o altă scară de valori. Mie îmi pasă de cunoaștere, pe ei cunoașterea îi enervează. Eu sunt interesat de adevărul istoric auzit din gura părinților, lor nu le pasă. Pentru mine părinții sunt un izvor de cunoaștere. Pentru ei, bunicii sunt doar o povară…
Am crescut într-o comunitate ce avea cu totul alte valori în comparație cu lumea prezentului. Nu vă repeziți să mă contraziceți, căci pe vremea copilăriei mele se făcea diferență între omul gospodar și leneșul satului. Prezentul ne-a adus o altă abordare: nu mai contează cât de harnic ești, „descurcăreț” să fii…
E absolut inutil să scriu că hărnicia și cinstea pot avea câștig de cauză în România, atâta vreme cât ne „certăm” pe seama plagiatului lui Ponta. Dacă vrem să fim un popor în adevăratul sens al cuvântului atunci nu e cazul să mai discutăm despre el…
Am ajuns să trăim într-o lume în care șmecheria e regina încoronată de votul majorității, o lume ce nu reușește să priceapă că pentru a trăi mai bine e nevoie acută de adevăr. Sau (cu alte cuvinte spus) de muncă, fraților…
Am crescut trei fii și-o fiică. Nu știu dacă mai am timp să-mi educ ultimul fiu. Are doar cinci ani…
Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)
2 comentarii la “Ce-ți e cu pălinca asta…”
Aceste “conflicte între generaţii” au existat dintotdeauna. Ca părinte, trebuie să ştii “să umbli pe sârmă” (ca la circ), pentru a păstra echilibrul între autoritate şi prietenie. Şi nu-i simplu deloc, depinde mult atât de personalitatea părintelui cât mai ales de cea a copilului. Ăia 7 ani de acas’, au, de asemenea, un rol foarte important. Rezultatul “timpului alocat” creşterii şi educării copilului se văd în “ăia 7 ani de-acas’” …
Dane, nici nu bănuiești cât de mult am „umblat pe sârma” întinsă între două generații atât de diferite: cea a părinților născuți în plină conflagrație mondială și cea a copiilor veniți pe lume în preajma lui 1989, anul „marii răsturnări de sistem”. Părinții mei au copilărit în sărăcia cruntă a anilor de după război, eu am crescut în perioada cultului personalității lui Ceaușescu iar copii mei și-au trăit copilăria între zâmbetul hâtru al tovarășului Iliescu și neputința geologului învins de sistem.
Poate că spun o prostie, dar cred că personalitatea nu o dobândim la naștere, ci ne este formată în ăia „7 ani de-acasă” (doar 6 în prezent). Cred că mintea unui copil e o pagină ce așteaptă să fie scrisă. Contează doar de „talentul părintesc” pentru ca dintr-un copil venit pe lume fără voia lui să crească un om cu personalitate.
Legat de echilibrul dintre autoritate și prietenie în relația părinți-copii, nu știu ce să zic. Tatăl meu a fost autoritar în relația cu mine, eu mi-am dorit să fiu prieten cu fiii mei, dar niciunul dintre noi n-a reușit. Cred că doar contextul social a determinat eșecul ambelor abordări.
Dacă stai să te gândești, aceste „conflicte între generații” sunt absolut inutile. De ce să te lamentezi că ai fost crescut cu autoritate și că prietenia cu urmașii tăi nu ți-a prea fost de folos, când și ei caută răspunsul la aceeași enigmă?
Ce poate fi mai bun după o zi de muncă decât o pereche de beri și un deț de pălincă? Chiar și două, că nu strică niciodată…