Ce se întâmplă, doctore?

spaga medic Ce se întâmplă, doctore?

Nu, nu-i doar genericul unei utile emisiunii duminicale transmisă de Pro. tv ci și întrebarea (exclamativă) ce încerc (am), din nou, s-o adresăm celor în care fiecare trăitor din țară asta și-ar dori să-i afle răspunsul referitor la starea actuală (jalnică) ce domnește, de multă vreme, în sitemul medico-sanitar. De altfel mulți comentatori ai fenomenului social-politic românesc, printre care (cu modestie o spun) mă număr și eu, au vorbit și vorbesc (scriu) despre nevoia implicării fiecăruia dintre noi în acțiunile de lupta împotriva corupției. Dar schimbarea multa șteptată trebuie să vină de jos, de la poporul îngenuncheat și umilit de corupția generalizată și acceptată de cei ce ne conduc. Noi, suferinzii (și nu numai) suntem cei care putem să inversăm rolurile, să ucidem noi corupția înainte de a ne ucide corupția pe noi!

Lipsa de omenie la medicii români (pentru că de medici vorbim acum) este deja un adevăr, o realitate crudă ce s-a cronicizat. Fostul Premier Dacian Cioloș, bunăoară, a vorbit și la lansarea noii Strategii Naționale Anticorupție, despre “lipsa de omenie” manifestată de mulți români (mai cu seamă medici) în numeroase ocazii, printre care și despre arsii de la Colectiv cât și de alte drame din spitalele noastre.
Dar cui folosesc toate aceste vorbe dacă noi, cei mulți, ramânem la fel de pasivi, de lipsiți de reacție și, prin urmare, de un sistem solid de valori? Ce este sau ce-o fi, oare, lipsa de omenie, cum s-o traduce ea? Cum să existe lipsa de omenie tocmai la un popor născut, iar nu făcut creștin-ortodox?!

Sigur, există felurite interpretări ale fenomenului. “Un prea-cinstit doctor (?!), spunea cineva, ar putea consideră lipsa de omenie faptul că nu i se strecoară în buzunarul halatului plicul cu banii-șpagă.” Obiceiul este atât de înrădăcinat în felul nostru de a fi, încât este posibil ca procurorul care îl acuză pe medic de luare de mită să fie considerat “lipsit de omenie”!… (Din același motiv, probabil, sunt iertați și aleși de “popor” primarii șpăgari arestați pentru corupție). Ce-i aia “șpagă” decât un obicei binecuvântat, inclusiv de Biserică, prin slujitorii ei atât de respectați și iubiți de oameni?!

Corupția e bună, ea înseamnă dezvoltare și progres prin puterile noastre, nu cu mâna întinsă la americani“… – nu sunt vorbele vreunui clasic în viață, dar le poți sa le auzi oricând, în împrejurari atât de diverse, încât pare că vin din însăsi ființa lăuntrică a poporului român. S-ar putea întelege de aici că, la o adică, lupta împotriva corupției este sortită eșecului într-o țară aflată la “porțile Orientului”, unde totul se vinde și se cumpără, cum scria altcineva cineva, chiar și pe net.

Despre “lipsa de omenie” a multor semeni ai noștri (ce se mandresc mai mereu doar cu nobila denumire… de medic) se pot scrie volume întregi. Nu știu, zău, cum se împacă totuși lipsa de omenie a unor medici, asistente, chiar și infirmiere și femei de serviciu (ca să nu mai amintesc acum și de funcționari publici, guvernanți, politicieni, jurnalișți etc.) cu mărturisita și mult evocata credință, în numele căreia trăiesc și acționează creștinii de orice fel. Dar ea există, nu e o creație exagerată a fostului premier Cioloș și nici a noastră, a celor care nu odată am fost “tratați” cu un astfel de “medicament”. De lipsa asta de omenie ne lovim fiecare dintre noi aproape cotidian, de fiecare dată, nu numai prin spitale ci și prin policlinici și cabinete de tot felul, acolo unde, tu, suferindul, ești considerat doar ca un banal obiect, fără suflet și valoare, care, vezi Doamne, “ne plictisesc cu văicărelile lor“! Suportăm, înghițim în sec sau dăm din umeri și plecăm mai departe, viața (atât cât mai e) își urmează cursul. Dacă te ajută Dumnezeu! Și (sunt și asemenea încă f numeroase cazuri) dacă nu-ți cere medicul (rar se întâmplă), tu tot îi bagi un plic cu bani în buzunar! Asta-i “obiceiul pământului”, cum să nu-l respecți?! Am făcut-o și eu, furios, dar am făcut-o ca să-mi salvez sănătatea ce-o mai am, ca să-i alin unele suferințe sotiei sau celorlalți apropiați din jur.
In fond, ce nu face omul pentru sănătatea lui?! Dar asta nu înseamnă că trebuie să repetăm la infinit asemenea greșeli! Să nu considerăm șpaga, mare sau mică, un blestem, un dat al sorții împotriva căruia nu putem și nu are rost să luptăm. Ceea ce reproșez în primul rînd medicilor care încă mai profesează în România, mă refer doar la o parte din cei cu care am avut neplăcerea să interacționez, este emfaza și indiferența, lipsa lor de omenie.

Actualul Sistem medical românesc este unul tribal, parcă din cu totul alt film. Deși dumnealor, Domnilor medici, li s-au sporit substanțial și salariile, prin majoritatea spitalelor cât și alte unități medico-sanitare, a sporit și mizeria, dezordinea, lipsa totală de omenie și, mai ales, corupția! Mai mult, tot din propriul buzunar cumperi și medicamente, al căror costuri au sporit și ele, deși unitatea medicală este obligată să-ți asigure gratuit tratamentul! Numai un singur și banal unguent costă acum peste 20 de lei, ca să nu mai amintesc de celelalte medicamente cu prețuri de sute sau chiar mii de lei!
Dar, cum spuneam, Sistemul medical românesc s-a ticăloșit de tot, devine pe alocuri de nesuportat! Ce-i drept, multe neajunsuri provin și din totalul dezinteres al celor ce conduc în prezent destinele țării. AȘA SE EXPLICĂ ȘI EXODUL MASIV AL MULTOR SLUJITORI AI LUI HIPOCRATE SPRE ALTE ZĂRI!
Exista cândva (sper că vă reamintiți), un program de vizite, ca în orice spital, pentru că bolnavii, se știe, au nevoie de liniște, să se poată odihni. Asta însă nu împiedică bișnițarii și alți indivizi dubioși să transforme saloanele în veritabile târguri și talciocuri și nici asistentele să vorbească tare, să facă gălăgie, să trântească ușile și să se plângă că familiile celor internați “sunt dezinteresate” și nu stau tot timpul lângă bolnavi ca să le dea de mâncare, să-i ducă la baie și să facă alte asemenea treburi ce stau (sau ar trebui să stea) în sarcinile de serviciu ale dumnelor! Din punctul lor de vedere este mai puțin important că taman ăla e rolul lor, al asistentelor; era mai puțin important că regulile spitalului interzic asta și culmea, tot asistentele trebuie mițuite că să stea totuși cineva non-stop cu bolnavii! Iată de ce, internarea într-un spital din România a devenit astăzi parcă loc sigur de… sinucidere!

Fac precizarea că cele scrise (atâtea câte au fost din numeroase altele pe care, voit sau nevoit, nu le-am mai amintit) nu sunt cum greșit s-ar putea interpreta, drept un blam adus unui anume medic sau întregului sistem medical, ci doar o reamintire de loc plăcută a convingerii că “… amintirile mă urmăresc, amintirile mă chinuiesc” – cum spune și cântecul celor din formația “Trei Sud-Est”! Amintiri dintre cele mai urâte, trăite și suportate de mine (și nu numai) în multe situații prilejuite de mai orice contact cu unul dintre cele mai vitale domenii ale vieții noastre pe acest pământ! Cel al sănătății! Păcat dar, asta e!…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)



Tagged with: [ , , , , ]
Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   

2 comentarii la “Ce se întâmplă, doctore?”

  • ... a scris la 16 octombrie 2018, 17:58   [#1]

    Clinicile private care oferă servicii de calitate în România sunt foarte puține la număr și sunt EXTREM de scumpe. Alea nu-s pentru românii de rând. În clinicile private “de rând”, alea cu prețuri de care să zicem că te mai poți apropia, lucrează oameni cu exact aceeași gândire și atitudine ca în spitalele de stat. Vorbesc din proprie experiență… Am suferit în urmă cu câteva zile o ruptură musculară la gambă. N-am mers la spitalul de stat tocmai pentru ca să nu stau la cozi și să mă simt ca un câine ce așteaptă în ploaie să-i arunce cineva o bucată de pâine… am preferat să merg la o clinică privată, să plătesc, în ideea că voi avea parte de un “tratament” mai “uman” față de ce de la un spital de stat. Ei pe dracu’, aceeași atitudine și neseriozitate ca la spitalele de stat, doar că am mai și plătit serviciile medicale din buzunar. Mi-am făcut programare telefonic pentru ora 17.00. Am intrat la medic abia la ora 18.15. Având mușchiul rupt, nu puteam călca pe picior, drept urmare nu mă puteam deplasa și am cerut un cărucior pentru că trebuia să urc scările până la etaj… Mi-au dat căruciorul dar am văzut fețele asistentelor… era ușor derajate pentru că probabil le-am conturbat discuția despre unde se duc ele de obicei la coafor.

  • marc
    ... a scris la 17 octombrie 2018, 17:56   [#2]

    Regret pentru cele patite de tine la acea institutie sanitara privata,dar ca o consolare-ti spun ca prin asemenea situatii(mai mult decat jenante,penibile dar mai ales,revoltatoare)am trecut si eu! Tot la privat ca dealtfel,mai peste tot,Sunt satul ,dar si …imun!Ce poti sa faci?!Doar sa fii sanatos!Atat si nimc mai mult…..

Adaugă un comentariu

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »