Despre bătrânețe și… trăirile ei!

Vă propun pentru astăzi să abordăm un subiect poate mai puțin “spectaculos”, tentant și atrăgător, dar pe care, oricât l-am ocoli, nu-l putem evita! Este vorba – cum probabil v-ați dat seama – de vârsta senectuții. O inevitabilă etapă a vieții la care, firesc, tot omul dorește să ajungă, iar când a ajuns nu știe cum să scape de ea! Așa gândim (sau vrem) cu toții, îndeosebi cei mai tari, oamenii puternici, luptătorii. Cei optimiști incurabil și mai realiști spun însă ca și bătrânețea își are – totuși – frumusețile ei, o frumusețe care, ce-i drept, nu mai naște pasiuni avântate, ci o frumusețe care în timp se liniștește, se stinge!
Ca o concluzie, la acest prim capitol, iată ce spunea, la timpul său, Lev Nicolaevici Tolstoi: “În copilărie doresc totul, în tinerețe și la maturitate… ceva anume, la bătrânețe… nimic“!
Să recunoaștem, nu sunt simple vorbe. Dimpotrivă! Sunt adevăruri comfimate de trăirile vieții, de dorința omului de a-și prelungi, pas cu pas (voba, știți dv cui!), existența sa pe această lume.

Dar pentru că vorbim de bătrânețe, v-ați întrebat vreodată “ce este bătrânețea“? De ce a fost dăruită omului? – și nu numai întrucât, se știe, de bătrânețe se poate vorbi și la alte specii de viețuitoare, cât și chiar în regnul vegetal.
Bătrânețea nu-i doar o vreme oarecare din viața pământească a noastră, a tuturor, ci o perioadă a existenței omenești dăruită de D-zeu (de natură, cum, doriți și credeți că se poate spune!) pentru adunarea roadelor vieții. Altfel fie spus, un binevenit răgaz de cumpătări și meditații asupra celor trăite. Așadar, bătrânețea este timpul în care noi, nu doar cei în vârstă, trebuie să cugetăm cu luare-aminte. Mai concis, bătrânețea poate fi înțeleasă și ca un verdict al vieții.

Cum este însă privită, cum este respectată bătrânețea acum, la noi, în România? Răspunsul nu-i ușor de dat! Numai bătrân să nu fii! Asta, cred, că spune totul. Fără exagerare, cei ajunși la vârsta senectuții sunt considerați – mai ales de tineri și autorități – ca un balast, ca o categorie socială care nu-și justifica prezenta niciunde! De la obișnuitul “îndemn” (ce poate fi auzit, nu numai prin mijloacele de transport sau pe la interminabilele cozi, ci aproape peste tot) “vezi că te caută aia cu coasa pe acasă!“, ce se traduce: “ce tot încurci treburile pe aici?!“, până la incredibilului adevăr că, în unele spitale, celor bătrâni (indiferent de gravitate afecțiunii) nu li se oferă medicamentele necesare și s-o spunem și pe aceasta, nici măcar atenția și grijă cuvenite oricărui muritor!

Din nefericire, toate cele scrise, cât și multe altele, întâlnite în mai toate domeniile și împrejurările vieții cotidiene, sunt crude realități la… ordinea zilei! De mult, în România nu mai există respect dar nici considerație – cât și mai grav – nici omenie! Nu trece o zi, mai ales acum, iarna, să n-auzi pe la TV sau să citești în presa scrisă, de bătrâni omorâți, înghețați de frig sau morți de foame! S-a luat vreo măsură concretă, omenescă și eficientă – în afară mediatizărilor în exces – de ocrotire a acestor nepastuiti, mulți bătuți și goniți din propriile case, chiar de către progeniturile acestora? Sau se crede că oferindu-le acum un ceai și o mâncare caldă, se poate rezolva problema!? O problemă de mult cronicizată dar mereu reactualizată în situații limită?!
Ei, aș! Toți cei care-și nesocotesc bătrânii, ar trebui măcar să afle de celebrul îndemn al lui Cezar Augustus: “Voi, tinerii ascultați(respectați un om bătrân la care oamenii bătrâni își plecau urechea atunci când erau tineri!“. Pentru toți aceștia, cât îndeosebi, pentru toți cei aflați la putere, pentru toți cei care consideră bătrânii drept un… balast social(?!), le ofer spre luare-aminte spusele lui Tudor Arghezi: “Țara noastră nu are ce face (numai – n.n) cu tineri îmbătrâniți; ei (adică, țării – n.n) îi trebuiesc bătrâni, mulți bătrâni, însă tineri!“. De mare actualitate, spun eu, și acum, în zile noastre!
Completându-le, mai redau un citat (de asemenea, confirmat și reconfirmat de viață): “Până și bătrânii la tinerețe, pot fi tineri la bătrânețe” (Arsenie Papacioc).

Oare, mă întreb, ce-o fi în sufletul unui om ajuns, inerent, la o vârstă venerabilă, când citește, vede sau aude absolut în permanență de… “bătrânul de… 50 de ani?!” sau “bătrâna x, în vârstă de 59 de ani“, etc, etc, … conceptul “bătrân” devenind acum, în România noastră (inclusiv și a bătrânilor!), în special în limbajul diurn al jurnaliștilor, un automatism! Câtă lipsă de omenie și de bun simț, față de cei care le-au dat viață, i-au crescut, educat și format ca oameni! Câtă deosebire față de felul cum sunt tratați și asimilați bătrânii în țările cu adevărat civilizate!

Ies, pentru un moment, din perplexitate (da, așa se poate spune!), spunându-le acestora (dacă n-au aflat) că, nimeni pe lumea asta nu a scăpat și nici nu o să scape de… bătrânețe! Orice om, orice trăitor, regretă în felul său, anii care au trecut! Dovadă chiar și cele câteva versuri dintr-o romanță celebră:

Bătrânețe, haine grele
Cât n-aș da să scap de ele
Trec zilele, trec și eu
Îmbătrânesc și-mi pare rău!

Este într-adevăr, un rău. Un rău implacabil dar care, consider, nu ar trebui amplificat și nici amintit mereu și etalat!
Cui folosește oare această mentalitate, parcă tot mai adânc întipărită la noi, la români?! Nimănui. Nici într-un caz bătrânilor, cum li se tot spune, deprimați, îngândurați și neprețuiți! Ba chiar deznădăjduiți, mereu în căutarea unui loc în viața care (încă!) le-a mai rămas!

Ninge pe suflet liniștit
Să-mi domolească focul,
Între abis și infinit
Îmi caut acum locul…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)