Destinele unor frați…

Despre mine și fratele meu pot spune cu certitudine că am avut în comun o copilărie trăită împreună doar vreo nouă ani. Fiind născut cu cinci ani înaintea mea, a plecat din casa părintească (la liceu) când eu terminam clasa a patra. Amândoi am fost crescuți în aceeași familie, amândoi am fost educați în același regim și amândoi ne-am risipit trăirea încercând să dezlegăm enigmele unei vieți trecătoare.

El a absolvit un liceu industrial învățând meseria de strungar, pe care a profesat-o cu brio timp de două decenii. Eu mi-am terminat studiile la un liceu de informatică obținând un „certificat” de analist-programator, meserie ce nu am practicat-o niciodată.

El a fost întotdeauna fratele mai mare de la care am avut mereu de învățat. Și nu o spun ca să-l laud. A fost pentru mine un fel de „al doilea tată”. Între timp, lumea în care trăim și-a schimbat scara valorilor. El a ajuns să spele vase în hotelurile Italiei (plătit pentru asta cu 1200 de euro) iar eu am devenit un „patron” de firmă românească ce zice mulțam lui Dumnezeu că-și poate „asigura” un salariu de 500 de euro.

Și, în tot timpul ăsta, părinții noștri (ce n-au fost niciodată „papagalii” sistemului socialist) se întreabă cu ce au greșit?

Dar anii au trecut peste amândoi și am ajuns la o vârstă când ne întrebăm ce folos au îndoielile noastre când lumii în care trăim nu îi pasă nici cât negru sub unghie de părerile unora ca noi?…

Autor: Francisc Bouda – (Guest Post)