Au dispărut chiar şi aplauzele, de ce?

clapping Au dispărut chiar şi aplauzele, de ce?

Nu odata mi-am pus aceasta obsedanta intrebare si tot de fiecare data nu i-am gasit raspunsul cuvenit! Doar am presupus si banuit ca “minunea” nu ni se datoreste noua, oamenilor de rand.

Deunazi, deci in zilele astea de apasatoare si nesfarsita pandemie, pe o strada aglomerata dintr-un oras de provincie, un tinerel s-a oferit, spontan, sa ajute o femeie mai in varsta si cu o vizibila infirmitate, in traversarea acelei artere rutiere. Eram atât de încântat, de impresionat de gestul cu pricina, încât am vrut să mai arunc o privire admirativă spre acel OM și să mai fac ceva… Dar n-am știut ce să fac pe moment, pentru că mi-a venit așa (nu știu cum), gândul că, în aceste luni de izolare, angoase, incertitudini și bulibășeală a lumii în care trăim, mi-au lipsit aplauzele.

Am descoperit (pe strada, poftim!) că din lumea noastră au dispărut mai demult aplauzele. De când n-am mai auzit niște aplauze?! De când n-am mai aplaudat? Când am aplaudat ultima dată? Probabil că la un spectacol de teatru handbal. Care spectacol? Când m-am aflat în mijlocul unei săli sau terenuri de sport răvășite de aplauze?

Nu-mi amintesc, pandemia asta m-a spălat (si pe mine) pe creier, îmi vine să aplaud doar unele prețurile mici, promoțiile si cate un medic interesat de suferinta, nu de mita… Ar trebui, cred eu, să se facă un studiu (iarăși studii? ) sau un amplu reportaj ca să aflăm cum au trăit în ultimele luni și cum trăiesc acum actorii, muzicienii, coregrafii, sportivii, interpreții, regizorii, mașiniștii, toți acesti oameni din artele spectacolului, cum trăiesc ei fără aplauze? Pentru că artiștii in general trăiesc din aplauze. Nu din bani (excludem pe ceilalti!), nu din glorie, nu din funcții. Asta îi ține în viață. Fără aplauze, un artist cat si-un sportiv sunt morti!. Ar trebui întrebați, cu delicatețe, cu grijă, cu respect, pentru că ei, cu unele exceptii, sunt oameni sensibili: cum ați trăit fără aplauze? Să ne povestească pentru ca noi, spectatorii, să ne amintim, să nu uităm bucuria de a dărui aplauze.
Bănuiesc totusi că este o traumă cumplită să trăiască fără aplauze.

Oare mai trăiesc artiștii? Puținele spectacole care au loc în aer liber, cu regulile de distanțare fizica (nu sociala), nu sunt o consolare. Aplauzele într-o sală de spectacole sunt inefabilul emoțiilor care trec rampa. Artiștii si sportivii dăruiesc emoții, iar spectatorii aplauze. E un schimb unic, irepetabil, magic, care nu poate fi monetizat, pentru că nu-i un… kil de roșii cumpărat în piață. De ce aplaudăm? De ce batem din palme? De ce n-am putea, de exemplu, să tropăim sau să ne tragem de urechi, gesturi prin care să ne exprimăm bucuria, admirația, încântarea și recunoașterea? Ce întrebări aiuritoare, veti spune! Aplauzele autentice sunt tot mai rare În societatea românească, aplauzele sunt din ce în ce mai rare. Aplauzele autentice. Restul, multe la numar, sunt zilnic pe Facebook! Acelea nu sunt aplauze, ci făcături.

La televiziuni, în emisiunile de divertisment, sunt aplauze comandate. În talk-show-uri, politicienii n-au nevoie de aplauze. Ei au nevoie de televiziuni și de pupincuriști. Pupincuriștii nu știu să aplaude. Vedetele și influencerii au nevoie de like-uri, cum scria in articolul de pe net un, bine documentat, concetatean. Amintitiva doar ca generații de români au învățat să aplaude pe “iubitul conducător”, aflat în vizite de lucru, la tribună, la defilări, la congrese. Acum, ziarele dar si emisiunile tv sunt pline de politicieni aflați în urmărire penală sau foarte aproape de ea. Unii sunt vechi “înțelepți” de partid, care au făcut ani, de-a rândul, “jocurile” de la vârf, cu dexteritatea discretă a unor eterne și impenitente eminențe cenușii. Alții sunt juriști, adică inși care încalcă legile cu extremă competență. Instituția aplauzelor pare insa compromisă în România.

Alta intrebare: dar totuși, pe cine să aplaudăm? Pe medicii și asistenții medicali din prima linie, zic eu, pe cei care se luptă pentru viață zi și noapte. Ei merită cu prisosinta aplauzele noastre, dar, din nefericire, noi am ajuns atât de speriați, încât am uitat să-i mai aplaudăm. In schimb, numărăm (de la noi si din aproape toata lumea!) morții și infectații de COVID-19, pentru ca, de peste un an, cu asta ne-am obișnuit să numărăm! Oare cand o sa dispara si aceasta, stiti cumva?!…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)

Categorie articol [ Guest Post ]
Tagged with: [ , ]
Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   

9 comentarii la “Au dispărut chiar şi aplauzele, de ce?”

  • ... a scris la 8 ianuarie 2021, 16:05   [#1]

    De pe blog n-au dispărut, avem aplauze! =d> :))

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 8 ianuarie 2021, 16:40   [#2]

    Ai uitat de uralele furtunoase, Dane…

    Încerc de-o viață (dar nu am reușit până acum) să înțeleg de ce unora le plac aplauzele și altora le convine să fie huiduiți când știm cu toții că trăirea e finită și vine o zi în care totul se termină.

    Nu voi pricepe niciodată de ce „poporul” l-a ales cu atâta entuziasm pe tovarășul Iliescu. Pare șod acum, după 30 de ani de la acele „evenimente”.

    Democrația asta, în care toți nechemații se cred salvatori, nu are sorți de izbândă…

  • marc
    ... a scris la 8 ianuarie 2021, 17:13   [#3]

    Si nici n-o sa dispara,cred eu!…

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 8 ianuarie 2021, 17:24   [#4]

    Crezi bine, prietene Marc. Cum să dispară fariseismul dintr-o lume în care a legiferat atâția ani?

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 8 ianuarie 2021, 18:12   [#5]

    Până la urmă cred că știți amândoi să „trageți concluzia”: asta vrem, asta avem, dragilor! Aritmetica „democrației” e simplă. Dacă mulțimea vrea, mulțimea obține…

    Degeaba ne lamentăm că mulțimea e de fapt o „puțime”. Scorul electoral spune totul despre „idealurile poporului”.

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 8 ianuarie 2021, 18:24   [#6]

    Mai scriu o propoziție și îmi văd de berile mele: cum Dumnezeu vrem să schimbăm lumea dacă nu ne pasă de alegerile pe care le facem?

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 8 ianuarie 2021, 21:19   [#7]

    Fără comentarii. Mi-e frică..

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 ianuarie 2021, 12:44   [#8]

    Simt nevoia (după vreo patru spumoase) să explic puțin cuvântul „puțime”:

    Când e unul, e unime
    Dacă-s doi, e o doime
    Iar de-s trei, e o treime
    Patru înseamnă pătrime
    Mulți se citește mulțime
    Proștii se traduc prostime

    Dar puținii? Clar: puțime!

    (sau mai bine zis pulime?)

  • EU, Civi Lezatu'
    ... a scris la 10 ianuarie 2021, 17:25   [#9]

    Doime, treime, pătrime, ca și optime exprimă fracții subunitare, sau părți dintr-un întreg, iar asta nu doar cu referire la volume de lichide (!), ci și pentru a indica ritmul în muzică, de exemplu. Pe aceeași regulă se poate deduce că “pulime” îi desemnează pe cei cu mintea ajunsă doar până la nivel inghinal, în poziție bipedă, picioarele pornite din gât constituind un fals avantaj pentru că nu pot asigura o minte întreagă! Cât despre “puțime”, are aceeași semnificație reperul fiind același, doar că se numește “puță” din motivele știute!

Adaugă un comentariu

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »

Anti-Spam: Ce culoare are iarba?