C-aşa-i românul …

Era într-o sâmbătă, puţin după ora prânzului. O firească şi binemeritată odihnă, cu obişnuita-mi … revistă a presei, cu lectură şi linişte, după o săptămână mai încărcată – solicitantă chiar. La un moment dat, liniştea de care aminteam (şi ce mult o doream!) a fost brusc tulburată de un spontan bairam (scuzaţi-mi expresia!), cu o muzică(?!) de manele şi făcături folclorice, amplificată la maximum de decibeli, cu… “gurişti” pe măsură şi cu o şleahtă de petrecăreţi intraţi în incinta blocului, într-un alai mai abitir ca cel de pe unele stadioane, cu scopul, zice-se, tradiţional(!?) de a invita, probabil, naşii mari la o nuntă mai de mult programată. Pentru moment, zgomotul asurzitor, instantaneu şi greu de imaginat, m-a făcut să cred că poate – cine ştie(?) – se dărâmă etajele clădirii! Mai ales că naşii, locuiau chiar la ultimul nivel, 4!

Şi iată, aşa, alături de ceilalţi colocatari, cu păreri şi cu opţiuni diferite, am fost nevoit să renunţ la mult aşteptata odihnă şi să suport, ore-n şir, un adevărat calvar! Un calvar – ca şi în alte ocazii similare (stupide şi în totală contradicţie cu etica civică, dar mai ales, cu legea) – generat de indivizi (din păcate nu puţini la număr) care confundă, din ne ştiinţă sau din … tradiţie(!), libertatea, cu bunul plac şi dezmăţul! Totul însă, sub ochii indulgenţi şi voit nepăsători ai autorităţilor abilitate, a căror principală menire este tocmai aceea de a veghea şi taxa – aşa cum se cuvine – orice încălcare şi nesocotire a normelor de convetuire socială, a legilor în general!

Într-un asemenea climat, nu-i de mirare că la noi, într-o ţară europeană – cum ne tot place s-o numim – se întâmplă şi asemenea lucruri (disfuncţionalităţi), minore, să le zic, pe lângă numeroase alte “isprăvi” postrevoluţionare! Nu-i de mirare că acum, ziua în amiaza mare, oricând eşti pasibil să fii tâlhărit, furat, bruscat şi chiar înjunghiat, sub ochii indolenţi, pasivi şi nepăsători ai poliţiştilor sau a altor concetăţeni!

Sau tu, călătorule, eşti nevoit să pierzi o zi întreagă, într-un vagon de tren jegos, cu personal pe măsură, să spunem, de la Bucureşti la Timişoara (şi chiar mai aproape), pentru care plăteşti, în schimb, o sumă deloc de neglijat! Cazuri întrucâtva asemănătoare le poţi întâlni şi la ghişeele cu funcţionari morocănoşi, indolenţi şi chiar obraznici, fideli birocraţiei (despre care Guvernul ne tot spune că s-a … eradicat?!), pe şoselele patriei, multe, multe cu noroi şi gropi, pentru care tu, şoferule, eşti obligat să plăteşti o taxă piperată (zice-se, culmea, pentru… întreţinerea drumului!), la cumpărături (sau… “shopping”, cum doriţi să-i mai spuneţi!) prin pieţe sau magazine, aproape peste tot în ţărişoara asta, unde se tot vorbeşte, se plănuieşte şi se promite – mai ales în numeroasele campanii electorale – dar… nu se face mai nimic!
De ce? Pentru că, aşa-i românul! Credul, lăsător, răbdător dar şi, cum spuneam, neînţelegător al multor reguli şi norme etico-morale şi de convieţuire socială!

Apropo. Cam pe aceeaşi temă, cu câteva zile în urmă, am citit pe un blog (Republica), o emoţionantă scrisoare deschisă adresată premierului Dacian Cioloş, de o româncă, recent întoarsă dintr-o călătorie în Occident. În cuprinsul misivei, între multe alte destăinuiri, compatrioata noastră se confesa Dlui Dacian Cioloş, spunându-i că: “Am ieşit din ţară, şi m-am întors plângând”. Plângând, spunem noi, de ce văzuse şi admirase pe acolo, comparativ cu ce-i prin ţara noastră! Pe aici, pe la noi, unde, în cei peste 25 de ani, încă nu s-a înţeles (de către unii) că libertatea nu înseamnă să fii doar liber la toate, dar să nu respecţi legea şi pe semenii tăi! Aici, la noi, unde – cum scria românca sus amintită – : “Toate sunt pe repede înainte, iar calitatea vieţii a luat-o repede înapoi”!
În finalul scrisorii, semnatara îl implora pe Dl premier: “Să faceţi (facem) totul pentru ca să scoatem ţara din noroi!”
Mă întreb: oare cine n-ar vrea acest lucru?! De ce să n-o facem? Că aşa-i românul?! Nu numai în viaţa de zi cu zi, dar şi în versurile a doi compatrioţi anonimi…

Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)

Felul de a fi la români

Eşti român şi toţi te ştiu,
Că faci tot,… dar prea târziu
Bei ceai numai când strănuţi,
Faci duş doar atunci când puţi

Baţi femeia-n “stele verzi”
Şi-o iubeşti doar când o pierzi
Doar când o-nşeli îi duci flori,
Mergi la doctor doar când mori

Te rogi doar când dai de greu
N-ai casă da-ţi iei BMWu’
Juri că nu mai bei, promiţi,
Însă doar când beat vomiţi.

Uiţi de neamuri ani şi ani,
Le suni doar când nu ai bani
Vii la bine, fugi la greu
Esti român. ce Dumnezeu!

Frigiderul cu mâncare
Pentru mulţi este un moft,
lar la voi în buzunare
Zace şpaga Microsoft.

Dac-am fi făcuţi din bani
La noi o să vă gândiţi,
Dar de „douăşcinci” de ani
Oameni aţi uitat să fiţi.

Păduri, lanuri, munţi se zbat
În dosare dubioase,
Le-aţi văndut, le-aţi decimat
Prin contracte păguboase.

Din bugetul României
În palate azi trăiţi,
Alţii-n umbra săraciei…
Oameni aţi uitat să fiţi.

Am rămas doar c-o mândrie
Ce ne face să zâmbim:
Când veţi fi la puşcărie,
Nici noi oameni n-o sa fim.

Îmi e dor de România,
Mi-e dor de români frumoşi.
Sunt sătul să văd hoţia
De “dragoni” şi de “cocoşi”.

Tot noi v-am ales ca proştii,
De faţadă ne zâmbiţi,
Dar în suflet sunteţi monştri,
Oameni aţi uitat să fiţi.

Sunt români nefericiţi
Ce-n chirpici dorm şi-n cartoane
lar voi hoţi în bănci dosiţi
Valize cu milioane.

Când e bine… defilaţi,
Când e rău… cu toţi fugiţi,
V-ascundeţi şi ne uitaţi.
Oameni aţi uitat să fiţi.