Aceasta-i România. Alta nu-i…

România … o țară a nimănui, o țară locuită de un „popor” dezbinat, de o „populație” ce nu reușește să înțeleagă cauzele răului contemporan. Cauze ce trebuie căutate în atitudinea românilor din 1989 și, mai ales, din iunie 1990, atunci când un întreg „popor” a acceptat (aplaudând frenetic) „rânduiala” impusă de minerii conduși de Miron Cosma la ordinul „zâmbărețului” Iliescu.
Alegerile din „duminica orbului” au consfințit fără drept de tăgadă că așa-zisa „revoluție anticomunistă” a fost doar un foc de paie în care s-a „pârlit” doar Ceaușescu. „Demnii” lui urmași se află și în prezent în capul mesei, urmare firească a „voioșiei” cu care „ștampilăm” periodic buletinului de vot fără să ne pese, dacă nu de viitorul nostru, măcar de cel al copiilor noștri.

În fond, la ce să te-aștepți când am ajuns să trăim într-o țară în care peste șase milioane de cetățeni sunt beneficiarii direcți ai „binefacerilor socialiste”? O țară în care din cei 20 de milioane de români doar vreo 4,5 milioane sunt activi („angajați” adică) și peste 3 milioane și-au luat „bocceluța pe băț” și au plecat în lume să-și vândă truda și sudoarea frunții pe un ban cinstit… Dacă-i scădem pe cei 1,5 milioane de bugetari (mulți dinte ei tăietori de frunză la câini – nu chiar toți – cam o treime!) rămânem cu o cifră ce ar trebui să ne dea de gândit: 3 milioane de români muncesc pe rupte visând la un trai mai bun în timp ce un număr dublu de „asistați” asigură perpetuarea la „putere” a unor indivizi ce ne promit de-un sfert de veac o iluzorie bunăstare. „Cireașa de pe tort” e Victor Viorel ăsta, cu nume de banc. Dar încă nu ne-am prins de poantă.

Ca un „ciob de oală spartă”, ne prăpădim destinul într-o bășcălie fără de margini, convinși fiind că râsul de pe urmă e cel mai sănătos. Acceptăm cu seninătate o „democrație” în care impostura e primadonă și ne facem bășici în palme aplaudând falsetele de pe scenă.
Am fost „dresați” să credem că dacă votăm sau nu e cam același lucru și că în România sunt mult prea mulți papagali, prea puțini români de bun simț și destui indiferenți pentru a nu putea schimba situația. „Drobul de sare” din povestea lui Creangă ne tot pică în cap și nu reușim să pricepem că e deajuns să-l dăm jos de pe „poliță”. Cu părere de rău, asta-i România! Unii o numesc „țara tuturor posibilităților”. Le dau dreptate, cu o singură remarcă: în România e posibil orice în afară de binele nostru… Al „prostimii” adică, generic vorbind…

Dacă ne dorim o altă Românie, atunci accesul la vot al celor ce „aleg” aduși cu autobuzul la secția de votare („impulsionați” de perechea de mici și PET-ul de bere) nu ar trebui să fie posibil. E strigător la cer faptul că în prea multe comune ale patriei prezența la vot este de 200 la sută în timp ce media pe țară atinge, cu chiu cu vai, 50 de procente. Poate că așa mai avem o umbră de șansă…
Asta e România. O putem încă schimba cu o simplă ștampilă… Schimbându-ne pe noi înșine, desigur…

Autor: Francisc Bouda (Guest Post)