Arta de a trăi în dor

dor mare apus rasarit singur Arta de a trăi în dor

Dorul este unul dintre cele mai puternice și dureroase sentimente pe care le poate trăi un om. Oricum am resimți acest sentiment trebuie să ținem minte că dorul nu poate exista fără iubire. Iar acesta este cel mai important lucru. Dorul, deși exprimă o lipsă, el poate fi, nu?, și o bucurie. Pentru unii oameni dorul este chinuitor, dorul de ceva sau cineva îi chinuie și îi fac să se perpelească, să sufere și ei nu mai știu cum să facă să scape de el. Pentru alții (cei mai mulți) dorul este delicios, este o sursă de bucurie, de încântare, o cale de a deveni mai conștienți de ceea ce iubesc, de ceea ce își doresc cu adevărat.

Prezența dorului este semnul unui suflet viu. Oamenii care nu au dor de nimic și de nimeni, fie au devenit extraordinar de centrați în șinele lor și s-au detașat de tot și de toate, fie au sufletul împietrit și incapabil să mai simtă ceva. Dorul, atunci când apare, este semnul unui suflet viu, semnul unui suflet care simte, care aspiră să se dezvolte. Dar în procesul nostru de evoluie este necesar să ajungem să trăim cu intensitate dorul, dar să fie trăit ca și încântare, să fie perceput ca o savoare a sufletului plin de viață. Faptul că ți-e dor de cineva sau ceva trebuie să fie dincolo de “durerea” inerentă, o încântare a faptului că simți, că iubești, că există ceva sau cineva care contează foarte mult pentru tine.

Analizând modul în care trăim dorul ne putem evalua sănătatea sufletului. Dorul trebuie să fie intens, dar nu din cale afară de intens, iar trăirea lui trebuie să fie însoțită de o savoare a sufletului, de o stare de încântare și efervescență mobilizatoare armonioasă, care să compenseze din abundență durerea de a nu fi în locul de care ți-e dor sau lângă omul de care ți-e dor. Când dorul creează prea multă durere și nu îi mai simți deloc savoarea, când te face să cazi în trăiri obsesive și chinuitoare, el arată atunci o tulburare a sufletului, o stare de dependență, o înțelegere firavă a lucrurilor și o slabă cunoaștere de sine.

De ce anume ne e dor atunci când ni se face dor? Ne lipsesc atributele unei persoane anume sau, de ce nu?, al normalului, al adevărului cel dorim? Complicat lucru. Dorul este de fapt un amalgam din toate, un sentiment probabil vechi de când lumea. Fie că dorul e bogăția sufletului, fie că dorul e-n primul rând dorul de Dumnezeu, dorul de acasă sau de altceva. Lipsa dorinței de a revedea ce-ți este drag e un semn clar că acea relație, n-a existat sau nu există. E o amăgire și putem spune că amăgirea aduce tulburare. Eu nu am auzit pe nimeni care să iubească ceva și să spună că nu i-ar fi dor de aceasta! Cât timp vom mai avea astfel de senzații, viața noastră nu va duce lipsă de diversificare, tumult și avans.

Suntem niște norocoși, chiar dacă, detașat vorbind, dorul pare frate numai cu tristețea. Nu este deloc așa. Pentru că dorul este un ecou înainte mergator – cum bine l-a definit David Boia. “Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului” (Lucian Blaga);
Dorul este ceea ce ne rămâne, după ce-am pierdut totul!” (Costel Zăgan).
Se pare că această definiție ni se potrivește de minune, în multe situații, nouă, românilor de rând. Mai ales dacă ținem seama nu numai că multe am pierdut și pierdem chiar pe mâna noastră (între multe altele aduceți-vă aminte de alegeri!) dar și de epigrama semnată de Victor Macarevici:

Atunci, când și un nume sfânt,
Ce l-a purtat acest pământ,
Se uită prea ușor
- Si dorurile… dor.

Durerea o simțim cu toții în societate actuală, în care legea nu-i lege, adevărul e… minciună, promisiunile-s… iluzii iar viața, viața adevărată și mult dorită-i un chin! Pentru mulți dintre noi “Dorința este amintirea a ceea ce a fost, dorul – a ceea ce va fi.“, cum spunea cândva, Grigore Vieru. Ce va fi sau, ce va mai fi, este greu de știut, dar nu greu de anticipat dacă nimic nu va fi schimbat!

Și cum totu’ stă pe loc, iar schimbările-s… ioc, vom fi și-n viitor un popor dominat de DOR! Restul, e pe mâna lor (a PSD-ului)…


Autor: Marc Ciubotaru – (Guest Post)

Categorie articol [ Guest Post ]
Ţi-a plăcut acest articol ? Atunci votează-l, aici:
   

12 comentarii la “Arta de a trăi în dor”

  • ... a scris la 6 martie 2019, 23:37   [#1]

    Marc, cred că primăvara e de vină… pentru dorurile tale :)

  • marc
    ... a scris la 7 martie 2019, 11:15   [#2]

    Ar fi bine sa fie asa, cum spui tu, Dane! Pentru ca, la fel ca si celelalte anotimpuri ca tot ce-i in viata, primavara trece, nu? Raman insa nu numai… dorurile mele, ci cred ca si ale altora, de a avea o societate normala si un trai decent. Dar daca totusi toate acestea (hibe, realitati) sunt pe placul cuiva, n-are decat sa le accepte! Eu prefer sa raman in continuare cu dorurile, nu odata, exprimate!

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 martie 2019, 10:45   [#3]

    Articolul tău m-a determinat să caut prin caietele mâzgălite cu rime în urmă cu două decenii, Marc. Iată ce am găsit (nu am niciun motiv să te mint în legătură cu vechimea acestor potriviri de cuvinte):

    Ne-a născut aceeași mamă…

    -fratelui meu-

    Cumva, pe neașteptate,
    Dorul ancestral de frate
    Mă găsește singular
    Cu privirea în pahar.

    Eu aici și el departe
    Și-ntre noi doruri deșarte;
    El acolo, eu aici
    Și-ntre noi distanțe mici.

    Drumu-i scurt, dar mult prea lungă
    Calea, doru-mi să-l ajungă,
    El trăind ca orășean
    Iar eu ca un biet țăran.

    El -- acolo la oraș,
    Eu – pământului slujbaș,
    El – stăpân în casa lui
    Și eu rob pământului…

    Ne vedem, în an, o dată
    Și atunci o facem lată
    Și nu spunem în cuvinte
    Tot ce inima o simte.

    De-abia când ne despărțim
    Focul dorului-l simțim
    Dar atunci el e departe
    Și distanța ne desparte.

    Ne-a născut aceeași mamă
    Și-același mormânt ne cheamă
    Să-umplem goliciunea lui
    Cu nimicul trupului.

    Alăptați l-același sân
    (Eu mai tânăr, el bătrân)
    Ne hrănim cu-aceleași seve-
    Ale veșnic vinovatei Eve

    Și, trăind de azi pe mâine
    Cu-aceeași muncită pâine,
    Prea uităm de multe ori
    Cât suntem de trecători.

    -18.07.1997-

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 martie 2019, 11:16   [#4]

    Răsfoind mai departe caietele îngălbenite de trecerea anilor (oricum azi nu prea am ce face și bere am la discreție) am dat peste o tentativă de poezie mâzgălită în aceeași perioadă. Redau și această mâzgăleală:

    În marea deznădejdii noastre
    Pescarii ies la pescuit
    În ape tulburi, nu albastre,
    Să prindă tot ce e de prins…
    Pescarul șef le dă comanda
    Năvodul iute e întins
    Să prindă-n el, rapid și sigur,
    Plevușca ce a adormit…
    ”.

    Și, ca să vezi cum gândeam la 31 de ani, transcriu încă o frază:

    „Există un prag în viață până la care poți învăța orice; nimic nu ți se pare greu. Dincolo de el însă, un nou început nu mai este posibil”.

    Gata! Te-am plictisit destul! Mai comentez după ce termin cu rezervele strategice de Timișoreană

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 martie 2019, 11:59   [#5]

    N-am apucat să lichidez stocul de spume că am mai găsit niște rime interesante (din punctul meu de vedere, evident). Nu e nevoie să le citești…

    Legendă…

    Motto: Sisif avea o piatră
    Imensă… Grea… Prea grea…
    Pe muntele speranței
    S-o urce el voia
    Și, zilnic, greua piatră
    Zadarnic o-mpingea:
    Când o suia, la vale
    Ea se rostogolea…
    Și condamnat, o viață,
    Să-mpingă piatra lui
    Din zori și până-n seară
    Spre vârful muntelui
    O singură-ntrebare
    N-o puse nimănui:
    Această trudă, oare,
    Îi folosește cui?

    Ce-i o viață-n nesfârșitul unui timp fără de moarte?
    Ce-i o naștere sortită veșnic nemiloasei soarte?
    Ce e candida iubire, ce e permanenta ură?
    Ce e viața noastră însăși într-un timp fără măsură?

    Înotăm toți în derivă pe oceanul ignoranței
    Duși de vânturile sorții ce umflă pânza speranței;
    Din nădejdi ne facem cârmă, din nimic un ideal
    Care-n cele de pe urmă moare înecat în val.

    Viața noastră e o luntre dusă de-uraganul sorții
    Spre un singur mal posibil: insula stâncoasă-a morții.
    Și la fel, la urma urmei, „împărat sau proletar”
    Ne va astupa lopata amărâtului gropar.

    Iar de-n viață fiecare, mai ușoară sau mai grea
    Toți avurăm piatra noastră, moartea le va egala
    Și la căpătâiul nostru va rămâne doar o cruce
    Și urmașii care piatra mai departe o vor duce.

    -15 august 1997-

  • marc
    ... a scris la 9 martie 2019, 12:41   [#6]

    La cele citite de mine si izvorate din priceperea si incontestabilul tau talent,ce-as mai putea oare sa spun sau sa adaug?!Doar felicitari si sa te ajute D-zeu sa fii vesnic sanatos!Prolific si priceput in mai toate!Daca toti oamenii ar fi la fel,n-am mai avea atatea neajunsuri(suparari)!Dar….

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 martie 2019, 14:10   [#7]

    Hai să lăsăm de-o parte „incontestabilele talente” și felicitările aferente, Marc. Încă nu s-a născut priceputul în toate. Durerea mea e că impostorii se cred pricepuți. Și au toate motivele, devreme ce o „majoritate” îi susține.

    Când e să o spun pe-a dreaptă, o spun: asta vrem, asta avem! Ne-a împiedicat cineva să ne schimbăm destinul după o „revoluție” sângeroasă? Nu, domnule Marc! Noi l-am ales cu aplauze pe zâmbărețul Iliescu ca să ducă mai departe stindardul socialismului victorios.

    Și uite-așa ne-am pricopsit cu specialiști în arta minciunii precum Dragnea și tovarășii lui…

  • marc
    ... a scris la 9 martie 2019, 16:42   [#8]

    Rar sa intalnesti pe cineva care sa-ti ….returneze asa de brutal aprecierile si parerile exprimate! Ba mai mult,sa ti se spuna,cu sau fara ghilimele,ca in fond e de vina …Dragnea(!!?)pe care ,chipurile ,l-am ales cu apluzele mele si ale altora ca mine! Eu,draga Francisc,n-am nici un amestec in toata mascarada asta.Doar atat:scriu ce gandesc si vad!

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 martie 2019, 17:19   [#9]

    Am zis cumva că ai un amestec, Marc? „Clasa politică” actuală e rezultatul alegerii celor mulți. A „majorității”, cum s-ar spune.

    Ce mai rămâne de spus când mulțimea își impune domnia? E democrație, nene Marc! Poporul își impune voința… Dragnea și tovarășii lui au „suportul popular” de care au nevoie ca să facă tot ce vor mușchii lor.

    Suporterii berii nu au decât să-și vadă de spumele ei…

  • Francisc întâiul
    ... a scris la 9 martie 2019, 19:14   [#10]

    Hai că iar m-am dat în stambă… Berea e de vină…

  • marc
    ... a scris la 9 martie 2019, 20:14   [#11]

    O fi, probabil, si berea dar nu prea cred!…

  • marc
    ... a scris la 10 martie 2019, 15:05   [#12]

    Daca Dragnea are acel suport popular de care spui,in schimb tu,Francisc,ai suport in capu’ si -n inteligena nativa,si-n felul tau de-a fi…simpatic!Crezi sau nu,asta-i realitatea!Ori cat de mmodest zici ca esti,realitatea te tradeaza!…

Adaugă un comentariu

:) :( :d :"> :(( :dancing: :x 8-| /:) :o :-? :-" :-w ;) [-( :peace: arata toate iconitele »