“Limba română – este o comoară fără cheie“. Am citat din Ion Slavici.
Într-adevăr, aşa este sau, mai exact, aşa ar trebui să fie. Din păcate însă, acum, în vremurile ce le trăim, realitatea-i alta! Pentru că vezi, citeşti, auzi şi… te amuzi (sau te cruceşti) de ceea ce pot să insereze unele ziare, de ce spun anumite Televiziuni sau, mai ales, unii dintre cei ajunşi în scaunul puterii!
Nu trebuie omişi nici unii dintre noi care, fie din neştiinţă sau din varii motive, prin “perlele” ce le debitează, sărăcesc brutal “comoara” despre care spunea I.Slavici, stâlcind pur şi simplu nestemata moştenire provenită de la moşii şi strămoşii noştri.

“Hai să dăm mâna cu mâna, am cântat nu prea de mult, şi de-atunci lb.română, plânge şi eu n-o ascult“. Este o strofă dintr-o poezie semnată de Costel Zăgan, ce pare să vină drept argument la afirmaţiile de mai sus!

Iată acum însă şi un prim exemplu. Cu ceva timp înaintea Sărbătorilor Pascale, la un post de televiziune (cu “reting” şi… pretenţii!), în burtiera ştirilor de la principala emisune informativă a serii, citesc: “Iohanis Paşte în străinătate” (!!??) Măi, să fie! Cum adică, preşedintele nostru s-a dus sau se va duce, la păscut?! Fireşte că, nu!
M-am întrebat şi mă-ntreb însă, cum este posibilă o asemenea formulare?!…

Un alt exemplu, precedat însă de câteva versuri semnate de M.Duţescu, “Curată şi mândră fecioară, a fost lb.română, dar, amantă a ajuns vulgară, de interlop… parlamentar!“.
Într-o cuvântare a sa, parlamentarul (din lesne motive, nu-i dăm numele) spune “că când intră…“, “că candidaţii“, “că copii“, s.a.m.d.! Fără comentarii.
Eventual, le faceţi Dvs.

Să continuăm…
Deunăzi, citesc într-un ziar central că x antrenor, nu este o fire introvertită, ci este… “open“. Deci individul nu-i o fire deschisă (cum se spune, normal, pe româneşte) ci, este … ca la tenis!

Ca să facem acum haz de necaz! Poate mai ştii, gazetarul o fi vrând să folosească (zice el!), un neologism?! Dar din câte ştiu, asemenea “neologisme”, sunt barbarisme, d-le jurnalist! Din nefericire, nu-i singurul!

Iată aşadar, altul. Şi tot dintr-un ziar! Aici, un membru al unui juriu “are calităţi de… entertainer“!? Ce să mai zic? Sinonimele (câte or fi!) din lb. română s-or fi terminat, nu?
Acum, altul ce are şi o tentă de… “gaga“! Pe o firmă dintr-un oraş de provincie stă scris: “Magazin-market“! Pe altul, mai …original (?) şi mai pe scurt: “Hahotic“. Oare chiar aşa o fi?! Cu aşa firmă, ce să mai spună eventualii clienţi?!…

Închei exemplele de acest gen, cu unul şi mai şic. De această dată însă, nu e vorba de firmă, ci de o fereastră a unei unităţi prestatoare de servicii din… Capitală! Acolo stă scris: “Frizăm, cuafăm, facem manichiură, pedichiură, facem de toate…“! Oare ce o mai fi făcând?!

Un capitol aparte ce ţine tot de respectarea limbii române, este acela al accentului. De cele mai multe ori când mă duc la un ghişeu sau la o anume instituţie publică, mi se stâlceşte, invariabil, numele! În loc de “Ciubotaru” (cum este normal) mi se spune “Ciubotariu“! Deci, cu accent pe I! Aşa li se-ntâmplă, de cele mai multe ori, tuturor celor care au numele ce aparţin unei caste: cizmar, fierar, cojocar, lemnar, etc, etc.

Ar trebui să se ştie că în lb. română, accentul se pune (în cazurile amintite) numai şi numai pe literă “A”. Aşa-i corect! În fine, sunt (din păcate) multe, multe asemenea exemple de terfelire sau de nesocotire a lb. române! Dar spaţiul afectat acestei rubrici nu ne permite.

Aşadar, închei deocamdată cu un citat al lui Jorge L.uyis Borges: “În general, fiecare ţară are limba pe care o merită“. Acum, cred, că-i O K, nu?!…

Autor: Marc Ciubotaru (Guest Post)