De multe ori două beri sunt de-ajuns pentru a-ți „răscoli” trecutul. Dacă o „pui” și pe-a treia rezultă un „articol” ca cel de mai jos. Vă invit la lectură și la „datul cu părerea”. Uitați de mizeria lumii în care trăim și încercați să vă imaginați că trăiți în universul uitat al copilăriei…

Amintirile, bată-le vina…

Îmi amintesc cu mult drag de ulițele pline de praf ale satului, pe care le călcam desculț și fără griji. Îmi amintesc cu și mai mult drag de bunica ce mă pupa pe amândoi obrajii și mă strângea înainte de culcare în brațele ei obosite de muncă după ce rosteam împreună „Tatăl nostru”. Simt și-acum căldura mâinilor ei ocrotitoare, la fel cum simt și mirosul balegii de vacă în preajma căruia am citit primele povești nemuritoare ocrotit de umbra prunului…

Îmi amintesc și de bunicul din partea mamei ce (vânător fiind) mă întreba pe care dintre vrăbiile așezate pe ramurile nucului din curte să o împuște, crezând că de îmi face pe plac va avea parte de iubirea-mi nevinovată de copil. Mărturisesc că nu am avut destul timp ca să „leg” o prietenie cu el. Eram doar un copil. Și-a dat ultima suflare înainte ca eu să înțeleg tainele vieții lui…

Îmi amintesc cu multă bucurie de toți anii copilăriei și încerc să înțeleg de ce amintirile nu se potrivesc cu visele-mi de copil, dar nu reușesc… Mă împac cu nostalgia amintirilor zilelor fierbinți de vară în care „fugeam” de-acasă nebăgat în seamă (părinții erau mult prea ocupați cu munca câmpului iar bunica era bucuroasă că scapă pentru o vreme de o „năpastă” ca mine) și-mi petreceam timpul înălțând zmee sau bătând mingea cu copiii vecinilor… Mă împac și cu amintirile zilelor geroase de iarnă în care mergeam la săniuș (prin nămeții de doi metri) până mi se înroșea nasul de frig și adormeam la gura sobei cu pisica în brațe. Și, mai ales, mă împac cu nostalgia după primele mele schiuri (făcute dintr-o scândură de fag și opărite pentru „îndoire” în cazanul unde tata fierbea hrana pentru porcii din ogradă) alături de care mi-am petrecut copilăria. De fapt, singura pereche de schiuri pe care am avut-o vreodată…

Îmi amintesc prea multe și constat că nostalgia amintirilor e dăunătoare într-o lume ca cea din prezent. O lume ce nu vrea să afle de unde vine și nu îi pasă spre ce se îndreaptă. O lume (pentru care contează doar ziua de azi) ce nu pune semnul întrebării în spatele zilei de mâine…

Amintirile, bată-le vina!… Ele sunt singura cauză a regretelor mele și unicul motiv pentru care încerc să merg mai departe… Și copiii mei au dreptul la amintiri nostalgice pe care să le regrete ulterior…

Autor: Bouda Francisc (Guest Post) -21 august-