Din ciclul „scrisori imaginare și pahare prea multe”…

Dragii mei,
Nu mai trebuie să scriu că iarăși m-am îmbătat, fiindcă o știați deja. Drept urmare, consemnez gândurile ce trec prin capul unui băutor de meserie ca mine, ce-și împarte singurătatea între paharul de răchie, halba de bere, pachetul de țigări și munca nebăgată în seamă de nimeni…

Sunt obosit de prostia, indolența și lenea alături de care trăiesc. Nu mi-am dorit niciodată să fiu „vedeta” de fundul căreia toți se înghesuie să-și lipească limba. Am încercat să respect întotdeauna cinstea, bunul simț și (mai ales) hărnicia. De când mă știu mi-a plăcut „distracția” generată de spuma berii, dar am urât tot timpul cascadele de vorbe rostite aiurea cu halba pe masă… Tăcerile înecate în pahare au făcut din mine un alcoolic indezirabil, evitat de „comeseni” nu pentru că tace prea mult la beție ci fiindcă „poruncește” prea mult a doua zi.

Am devenit un „individ” ce deranjează „bunul mers al lucrurilor” și-atunci când doarme. De fiecare dată când încerc să-mi dau cu părerea, unii îmi răspund în „doi peri”: taci că ești beat, iar alții se prefac că nu mă aud… Nu mai contează deloc nici cunoștințele pe care le am, nici experiența dobândită în trăirea unei jumătăți de secol, nici munca prestată… Curios e pentru mine faptul că atunci când muncesc (ocazional, e-adevărat, dar știu să-mi creez „ocaziile” și nu-mi stă în obicei să le ratez) sunt un anonim, iar dacă beau și eu vreo două beri devin subit „vedeta” zilei: iar s-a îmbătat Johny ! Sunt întotdeauna mai importante persoanele ce știu să se scalde în apele tulburi ale „social-democrației” la care suntem condamnați și e atât de comod să trăiești pe munca celorlalți.

„Iubesc” fiecare clipă a vieții mele trăite sub vraja alcoolului și mă bucur că, printre atâția alții, sunt unul dintre cei mai fideli „prieteni” ai răchiei și berii fiindcă (nu-i așa?) satisfacția muncii bine făcute merită întotdeauna o răsplată. Mai e nevoie doar de-o „gașcă” în stare să priceapă că „distracția” la băutură e una și munca (înainte sau după beție) e alta…

În urmă cu 25 de ani tata reușea întotdeauna să mă indispună cu vorba lui (repetată în fiecare seară): „eu beau, dar muncesc”. Mă „certam” cu el în fiecare zi încercând să-l conving că munca nu poate fi în niciun caz un argument folosit pe post de scuză pentru faptul că îi place să bea. Țuica-i țuică și munca-i muncă. Au trecut anii și rolurile s-au inversat: acum folosesc eu „argumentul” muncii drept scuză a beției permanente în care mă scald și el e cel indispus. La o adică, cum naiba să nu bei când ești înconjurat de o mulțime de ignoranți și puturoși ce încearcă să te lămurească că (cacofonia era inevitabilă) sunt mai „virtuoși” decât tine. Am ajuns să trăim într-o lume a minciunii și imposturii în care munca pe bune nu are nicio valoare. O lume a disprețului total pentru oamenii cu adevărat de valoare…

Sunt prea mulți cei care nu sunt în stare nici măcar să bea „cot la cot” cu Johny bețivanul o seară întreagă și prea puțini din ăia ce pot să pună „osul la treabă” alături de el. Paradoxul e că indivizii ca mine sunt dezavuați de societate… Hai, gata cu lauda de sine că nu miroase bine! Vezi-ți de răchia și principiile tale și nu visa la o lume clădită pe adevăr și dreptate socială!…

Uite-așa învață omul glăsuirea-n limbi străine după trei beri și-o holbă de răchie!…

Autor: Francisc Bouda (Guest Post)